"- Aș vrea să fac și eu chestia asta, am observat că am oarece talent în acest sens, mă și pasionează și cred că aș reuși chiar să mă întrețin din ea... - Mă..., da, ai tu talent, dar chiar crezi că ai putea să ajungi undeva făcând-o? Că doar ai văzut că au încercat și alții și n-au ajuns nicăieri. E plină "piața" de oameni care au eșuat în domeniul ăsta. Lasă..., talente au mulți, da’ munca-i muncă iar pasiunile-s pentru timpul liber." *** "- Mă gândesc să-mi schimb locul de muncă, poate că ar trebui să încerc ceva nou, eventual pe cont propriu... - Lasă mă, ce-ți veni? Chiar nu ți-e bine cu ce faci? Tu nu vezi ce greu e să-ți găsești un job? Lasă..., ce-i în mână nu-i minciună, plus că o slujbă la stat e sigură până la pensie. " *** "- Cred că aș putea să fac și eu ce face X, ba chiar cred că a face-o un pic mai bine decât el/ea că aș schimba asta și cealaltă... - Măi mamă, măi, cum să faci tu așa ceva? Doamne, dar cine te crezi..? Păi el/ea a avut cunoștințe sus puse, avea deja un nume (cunoscut) când a început să facă asta, plus că are și o anume prestanță pe care tu...Lasă mamă, stai tu aici cuminte în banca ta, că aici e mai sigur pentru tine...plus că suntem și noi aici și te-ajutăm dacă ai nevoie, acolo unde să te duci printre străini..." *** Vă este cunoscut genul acesta de discuție? Știu că da, am fost cu toții de-a lungul vremii în ambele roluri pe rând, cu diverse variații de nuanțe. În funcție de situație, când eram în rolul celui care descurajează pe cel din fața noastră motivam comportamentul aproape invariabil prin faptul că suntem numai...realiști și mai ales cu faptul că îi facem un bine celuilalt scutindu-l în acest fel de dezamăgirile care ar putea proveni din încercările (presupuse) eșuate. Dar...dacă am fost fiecare și în rolul celui descurajat atunci sigur am observat că nu e deloc plăcut ca cineva să-ți taie aripile atunci când ai un vis sau când pur și simplu vrei să încerci să faci altceva decât ai făcut pâna în acel moment. Și nu e doar neplăcut, ci mai mult de atât - e dureros. Deoarece în 99% dintre cazuri nu se găsesc lângă noi doar un astfel de "realist" ci mai mulți. Iar conform vorbei românești "dacă un om îți spune că ești beat nu-i nimic dar când îți spun trei atunci mai bine te du la culcare", foarte mulți oameni renunța la a-și urma calea ce le-o cere inima în urma mai multor astfel de descurajări. Cunosc atâtea cazuri de renunțări încât aș putea povesti cel puțin o săptămână. Cazul Gabrielei Artene care a ajuns să cânte pentru prima oară pe scenă abia la 58 de ani este doar unul dintre ele (link). Privită din punct de vedere energetic, situația este mai complexă decât pare la prima vedere. Aparent este clar că cel care descurajează se alimentează energetic din renunțarea celui descurajat. Concret: în situația (potențială) în care cel care dorește să facă o schimbare chiar ar reuși să o facă cu succes, el ar ieși din zona numită generic "la tăți ni-i greu" și astfel ar căpăta alt statut în fața celui care l-a descurajat. Caz în care ego-ul "descurajatorului" ar avea bineînțeles de suferit. Renunțarea celuilalt însă îi aduce acestuia un gram de confort/securitate. Este evident că majoritatea oamenilor care obișnuiesc să-i descurajeze pe cei din jurul lor, cei care se autodenumesc "realiști", nu sunt neapărat conștienți că fură energie de la cei pe care îi descurajează. Însă faptul că nu știu asta nu îndulcește cu nimic stuația și nici nu le redă celor descurajați puterea de a-și urma visele. Spuneam că situația este mai complexă și asta deoarece este important de conștientizat care sunt motivele care îi imping pe oameni să îi descurajeze pe cei din jurul lor. O analiză simplă a situațiilor în care suntem tentați să-i descurajăm pe ceilalți ne conduce către un singur motiv iar acela este despre noi înșine: îi descurajăm pe ceilalți pentru ca nu cumva ei să "ne-o ia înainte" în vreun fel, ca nu cumva să facă ce noi nu suntem în stare să facem sau pur și simplu să ne demonstreze că ceva este posibil atunci când noi credem că e invers. Facem asta proiectând pe cei din fața noastră neputințele și tiparele noastre mentale (link). Iar asta vine în mod evident din lipsa încrederii pe care o avem în noi înșine. Nu e de judecat sau de condamnat o astfel de situație. Deoarece lipsa încrederii în sine a ajuns un "sport" internațional, nu ține de rasă, de naționalitate și de nimic altceva. Facem sau am făcut cu toții astfel de lucruri. Părinții își descurajează copiii, iar copiii când se maturizează își descurajează copiii la rândul lor, profesorii descurajează elevii și studenții, prietenii între ei, etc. Ne-am descurajat unii pe ceilalți atât de mult încât s-a format un fel de cerc vicios din care se poate ieși doar cu foarte multă voință. Dar oare dacă acum știm cum funcționează aceste lucruri nu ar fi de-ajuns ca să încetăm și să schimbăm acest gen de comportament? Ar cam trebui să fie. Cred că este timpul să înțelegem și alegem conștient avantajele independenței energetice (link) . M-am gândit mult care să fie granița dintre realism și descurajarea de tip pesimist, însă am regăsit concluzia gata concentrată într-o discuție purtată de doi prieteni ai mei, iar motivul pentru care v-o redau exact așa aici este pentru a încheia într-un ton amuzant: V.- De ce ești tu așa pesimist și mereu îi descurajezi pe ceilalți? R.- Păi nu-i descurajez, eu sunt doar realist, eu îi aduc cu picioarele pe pământ. V.- Dacă doar i-ai aduce cu picioarele pe pământ ar fi una, dar tu îi trântești cu fundul de pământ ceea ce e cu totul alta...:))
Posted on: Fri, 23 Aug 2013 03:47:05 +0000