"Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristeţea Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea, Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa, Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa; Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort. Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port. În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare, Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare, Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng, Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng. Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători, În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori; Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum, Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum. Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi, Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi, Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună, Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună, Eu umblu părăsit şi singur subt măşti de aştri ce scânteie, Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee." Castanii, Demostene Botez
Posted on: Fri, 28 Jun 2013 07:13:32 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015