2. Holonii arată 4 capacităţi fundamentale: 1. auto-prezervare 2. auto-adaptare 3. auto-transcendenţă 4. auto-disoluţie a. Auto-prezervarea. Toţi holonii arată o anumită capacitate de a-şi păstra individualitatea, de a-şi păstra întregimea particulară sau autonomia. Un atom de hidrogen, într-un context potrivit, poate rămâne un atom de hidrogen. Nu arată în mod necesar intenţionalitate în orice sens de dezvoltare, dar îşi păstrează agenţia în timp: reuşeşte să rămână el însuşi de-a lungul fluctuaţiilor în timp – arată auto-prezervare în simplul sens, acela de a-şi menţine identitatea în decursul timpului. Un holon într-un context ce implică viaţa (ex. o celulă) arată o capacitate chiar mai sofisticată de auto-prezervare: capacitatea de auto-reînnoire (auto-poiesis), ea reţine pattern-ul (sau structura) recognoscibil propriu chiar dacă are loc un schimb în ceea ce priveşte componentele sale materiale, ea asimilează mediul în ea însăşi (celula este o ,,structură disipativă meta-stabilă”). Cu alte cuvinte, deşi holonii există prin virtutea relaţiilor de legătură sau a contextului, ele nu sunt definite de către contextul lor ci mai degrabă de forma individuală proprie, pattern sau structură (chiar şi particulele, care sunt ,,bootstrapping”-uri ale altor particule, îşi reţin perspectiva individuală. Această formă intrinsecă sau pattern este cunoscută sub diverse nume: entelehie (Aristotel), unitate/câmp morfic (Rupert Sheldrake), regim, cod sau canon (Koestler), structură adâncă (Wilber). În fiziosferă, forma unui holon este relativ simplă (deşi chiar şi aşa e destul de complexă); în biosferă şi noosferă, urmează legi elaborate ale schimbului relaţional cu mediul, toţi holonii tind să-şi păstreze patternul stabil (sau teleologic recognoscibil), coerent şi relativ autonom care este esenţa oricărui holon. Francisco Varela, de exemplu, explică faptul că ,,vechea biologie” se baza pe ,,unităţi heteronome operând printr-o logică a corespondenţei”, în timp ce întreaga esenţă a noii biologii este aceea a ,,unităţilor autonome operând printr-o logică a coerenţei”. Pe scurt, holonii sunt definiţi, nu pe baza materialului din care aceştia sunt constituiţi (care de fapt nu există), nici prin contextul în care ei trăiesc (deşi ei sunt inseparabili de acesta) ci prin pattern-ul coerent şi relativ autonom pe care-l arată, capacitatea de a-şi păstra acest pattern este o caracteristică a unui holon: aspectul de întregime (funcţionare ca întreg) este arătat în prezervarea pattern-ul holonului. b. Auto-adaptare. Un holon funcţionează nu doar ca un întreg care are capacitatea de auto-prezervare ci şi ca o parte a unui întreg mai mare (cu adâncime mai mare) şi în capacitatea sa ca o parte el trebuie să se adapteze sau să se acomodeze cu alţi holoni (nu autopoiesis ci allopoiesis); nu asimilare ci acomodare, înţelegere, adaptare cu alţi holoni). Aspectul de părţime (funcţionare ca parte) se înfăţişează în capacitatea sa de acomodare, de adaptare, de înţelegere funcţională cu alţi holoni, registrarea lor, şi potrivirea sa în mediul existent. Chiar şi electronii se acomodează, de exemplu, la un număr de alţi electroni dintr-un înveliş orbital, subscriu şi reacţionează mediului lor exterior. Acest lucru nu implică intenţionalitate din partea unui electron, ci doar o capacitate de a reacţiona la acţiunile externe. Ca un întreg, el rămâne el însuşi, ca o parte, el trebuie să se potrivească cu alţi holoni. (tenet no 2a, 2b). Ne putem gândi de-asemenea la aceste 2 tendinţe opuse (auto-prezervarea şi auto-adaptarea) asemeni agenţiei şi comuniunii unui holon. Agenţia sa – autoafirmarea sa, auto-prezervarea, tendinţele de asimilare – exprimă întegimea (funcţionarea ca întreg) sa, autonomia relativă, pe când comuniunea sa – tendinţele sale de servire, de participare, de alăturare altor holoni – exprimă părţimea (funcţionarea ca parte) sa, relaţia sa cu ceva mai mare (ca adâncime). Ambele capacităţi sau tendinţe sunt absolut şi în mod egal importante, un exces a uneia va distruge holonul imediat (ex. Se distruge patternul de identificare); chiar un stricare mică de echilibru va duce la o deformare structurală (chiar şi în cazul creşterii unei plante). Un dezechilibru între aceste două tendinţe în orice sistem se exprimă printr-o agenţie patologică (alienare şi reprimare) sau printr-o comuniune patologică (fuziune şi indisociere). Această polaritate primordială operează în toate domeniile existenţei manifeste şi a fost arhetipal exprimată în principiile taoiste de yin (comuniune) şi yang (agenţie). Koestler: ,,Pe diferite nivele de ierarhie anorganică şi organică, polarizarea forţelor [agenţie] şi [comuniune] îmbracă mai multe forme, dar este observabilă la oricare dintre aceste nivele”. c. Auto-transcendenţă (auto-transformare). Când un atom de oxigen şi doi de hidrogen sunt aduşi împreună în condiţii prielnice, emerge un holon nou şi în unele privinţe fără precedent, acela al moleculei de apă. Aceasta nu e doar o comuniune, auto-adaptare, sau asociere a trei atomi, este o transformare care rezultă în ceva nou şi emergent – diferiţi întregi au venit în contact împreună pentru a forma un nou şi diferit întreg.Există un fel de impuls creativ către ceva nou faţă de ce a existat anterior. Acest aspect este cel la care Whitehead se referea ca şi creativitate (pe care el o numeşte ,,categorie ultimă” - categoria necesară înţelegerii oricărei alte categorii) şi ceea pe care Erich Jantsch şi Waddington o numesc auto-transcendenţă. Unii autori, precum Koestler se referă la auto-adaptare şi auto-transcendenţă într-un mod intershimbabil deoarece amândouă implică un tip de ,,a trece dincolo”. Dar dincolo de această similaritate, cele două sunt diferite în ceea ce priveşte gradul şi felul. În auto-adaptare sau comuniune, un holon se găseşte a fi parte a unui întreg mai mare; în auto-transformare holonul devine un nou întreg, care are propriile forme de agenţie (autonomie relativă) şi comuniune. Erich Jantsch: ,,Nu este suficient să se caracterizeze aceste sisteme simplist ca deschise, adaptive, non-echilibrum sau sisteme care învaţă [comuniune]; ele sunt toate astea şi mai mult: ele sunt auto-transcendente, ceea ce înseamnă faptul că ele sunt capabile să se transforme pe ele însele. Sistemele auto-transcendente sunt vehicolele evoluţiei pentru schimbare calitativă şi de aceea asigură continuitatea acesteia; evoluţia, la rându-i, menţine sistemele auto-transcendente care pot exista doar într-o lume a interdependenţei. Pentru sistemele auto-transcendente, Fiinţarea este acelaşi lucru cu Devenirea.” Aşa cum spunea şi Ilya Prigogine, variatele nivele şi etape ale evoluţiei sunt ireductibile unul/una la altul/alta datorită faptului că tranziţiile între ele sunt caracterizate prin ruperi de simetrie care pur şi simplu înseamnă faptul că ele nu sunt rearanjări echivalente ale aceluiaşi material (oricare ar fi acesta), dar sunt în parte o semnificativă transcendenţă, o noutate şi o întoarcere creativă către nou. Jantsch: ,,Ruperile de simetrie introduc posibilităţi dinamice noi pentru morfogeneză şi semnalizează un act de auto-transcendenţă. Complexitatea devine posibilă doar prin intermediul ruperilor de simetrie. Lumea care emerge din ele devine în mod crescător ireductibilă la un singur nivel de bază [proprietăţi]. Realitatea care emerge este coordonată pe multe nivele. Toate aceste nivele sunt rezumate astfel: „În paradigma auto-organizării, evoluţia este rezultatul auto-transcendenţei la toate nivelurile”. El numeşte aceasta „auto-realizare prin auto-transcendenţă”. Cu alte cuvinte, aceasta introduce o dimensiune verticală care taie în unghiuri drepte, ca să zicem aşa, agenţia orizontală şi comuniunea. În auto-transcendenţă, agenţia şi comuniunea nu doar interacţionează, ci mai degrabă, în ea emerg noi forme de agenţie şi comuniune prin intermediul ruperilor de simetrie, prin introducerea unor întoarceri noi şi creative în fluxul evoluţionar. Nu există numai o continuitate în evoluţie, există şi discontinuităţi, importante şi ele. ,,Natura progresează prin salturi bruşte şi transformări adânc-înrădăcinate mai degrabă decât prin intermediul unor ajustări mici. Diagrama structurii arborescente a vieţii nu mai seamănă încheieturilor sub formă de Y ale teoriei sintetice, ea este acum desenată ţinând cont de aceste salturi bruşte ca nişte întrerupătoare abrupte. Există dovezi semnificative acumulate în mai multe câmpuri ale ştiinţei empirice care indică faptul că sistemele dinamice nu evoluează lin şi continuu în timp, ci prin salturi bruşte şi izbucniri”. Paleontologul George Simpson s-a referit la aceasta numind-o ,,evoluţie cuantică”, deoarece aceste izbucniri,,au implicat schimbări relativ abrupte ale capacităţii de adaptare sau ale structurii corporale şi lasă puţine dovezi sau chiar deloc în înregistarea fosilă a tranziţiilor dintre ele. Această ,,evoluţie cuantică” a condus la modelul Niles Eldredge – Stephen Jay Gould numit ,,punctuational model”, iar Michael Murphy îl rezumă drept ,,transcendenţă evoluţionară”. Murphy subliniază că ,,teoreticieni ca Theodosius Dobzhansky şi Francisco Ayala au numit aceste evenimente instanţe ale fiindcă în fiecare dintre ele apare o nouă ordine de existenţă. G.Ledyard Stebbins, unul dintre principalii arhitecţi ai teoriei moderne evoluţionare , descrie anumite diferenţe între paşii mai mari sau mai mici în evoluţia organică, distingând avansurile minore de cele majore în ceea ce priveşte gradul plantelor şi animalelor. Termenul grad este folosit printre biologi şi denotă un set de caracteristici sau capacităţii care în mod clar dau speciilor descendente avantaje asupra strămoşilor lor. Conform lui Stebbins, dezvoltarea mecanismelor de polenizare la Asclepias şi orhideee este un exemplu de avansuri minore în grad, pe când apariţia tubului digestiv, sistemului nervos central, organelor de simţ elaborate şi comportamentul social elaborat reprezintă avansuri majore în grad. Au fost cam, 640.000 din primul tip de avansuri şi de la 20 până la 100 din ultimul tip de avans (major) pe o perioadă de câteva sute de milioane de ani de evoluţie eucariotă”. Auto-transcendenţa nu implică nimic ocult sau metafizic ci reprezintă o capacitate simplă a unui sistem de a trece dincolo, de a introduce un element de noutate, o capacitate fără de care este aproape sigur, evoluţia n-ar fi putut începe, şi n-ar putea începe niciodată. Auto-transcendenţa, care nu lasă nici un colţ al universului neatins (evoluţia nu ar avea nici un punct de plecare), înseamnă nimic mai mult – nimic mai puţin - decât faptul că universul are o capacitate intrinsecă de a trece dincolo de ceea ce a fost anterior. d. Auto-disoluţia. Holonii care sunt construiţi în sus (prin auto-transformare verticală) pot de-asemenea colapsa. Nu e surprinzător faptul că, atunci când holonii ,,se dizolvă” sau ,,nu se mai lipesc” ei tind spre dispariţie de-alungul secvenţei verticale în care au fost construiţi (doar că desigur în direcţie opusă, în jos). Dacă o structură este forţată să se retragă din evoluţia sa (ex. printr-o schimbare în non-echilibrium), atâta timp cât nu există perturbaţii puternice ea dispare pe aceeaşi cale verticală pe care a apărut. Asta implică o memorie de sistem holistică, primitivă care apare deja la nivelul sistemelor bazate pe reacţii chimice, acest lucru este adevărat peste tot în sus doar până la nivelul holonilor de tip psihosocial şi lingvistic (noosferic). Roman Jakobson vorbeşte despre ,,fenomene stratificate pe care psihologia modernă le dă la iveală în diferite zone ale domeniului mental. Noi adăugiri sunt suprapuse peste cele anterioare şi disoluţia începe cu straturile mai înalte – există o înţelegerea uimitor de exactă între succesiunea cronologică a acestor achiziţii şi legile generale ale solidarităţii ireversibile care guvernează sincronizarea tuturor limbilor lumii”. Cu alte cuvinte, ceea ce este construit în sus pe verticală se rupe, şi căile în ambele cazuri sunt esenţial aceleaşi. Luate împreună, aceste patru capacităţi – agenţia sau auto-prezervarea, comuniunea sau auto-acomodarea, auto-transcendenţa şi auto-disoluţia – pot fi desenate asemeni unei cruci, cu doi ,,opuşi” pe orizontală (agenţia şi comuniunea) şi doi pe verticală (auto-transcendenţa şi auto-disoluţia). Aceste patru ,,forţe” sunt într-o tensiune constantă. Pe orizontală, cu cât e mai multă agenţie, cu atât e mai puţină comuniune şi vice versa. De aceea, cu cât un holon îşi păstrează mai aprig propria individualitate, propria întregime (funcţionare ca întreg), cu atât mai puţin serveşte comuniunilor cu alţi holoni sau părţimii (funcţionare ca parte) în întregi mai mari sau mai adânci (şi vice versa: cu cât el se comportă mai mult ca o parte, cu atât mai puţin se comportă ca un întreg). Când spunem de ex. că un element (precum heliul) este „inert”, avem în vedere faptul că rezistă intens alăturării cu alte elemente pentru a forma compuşi; el îşi menţine propria agenţie şi rezistă comuniunii cu alte elemente– este relativ inert. Există o tensiune constantă, în toate domeniile şi ea se arată în toate: de la bătălia între auto-prezervare şi prezervarea speciilor la conflictul dintre drepturi (agenţie) şi responsabilităţi (comuniuni), individualitate şi calitatea de membru, calitate personală şi comuniune, coerenţă şi corespondenţă, auto-dirijare şi alter-dirijare, autonomie şi heteronomie. Pe scurt, cum pot fi eu ambele: propria mea întregime (să funcţionez ca un întreg) şi ca o parte a ceva mai mare, fără a sacrifica una sau cealaltă? La toate stadiile evoluţiei, inclusiv cea umană, este implicată auto-transcendenţa către forme noi de agenţie şi comuniune care integrează şi incorporează ambii parteneri: nu e vorba numai despre un întreg mai larg – o expansiune orizontală – ci şi de una în adâncime, e vorba şi despre un întreg cu adâncime mai mare – o emergenţă verticală – care face ca ,,evoluţia să fie rezultatul auto-transcendenţei la toate nivelurile”, şi de-asemenea face să existe ,,auto-realizare prin auto-transcendenţă”. Această luptă constantă pe orizontală între agenţie şi comuniune se extinde chiar şi la formele de patologie de pe orice nivel, acolo unde prea multă agenţie, prea multă individualitate, duce la distrugerea (reprimare şi alienare) bogăţiei reţelei de comunicare care susţine individualitatea pe primul loc, şi prea multă comuniune duce la o pierdere de integritate individuală, duce la fuziune cu alţii, la indisociere, la o un efect de aburire a graniţelor şi la topirea şi pierderea autonomiei. ,,Patologia de tip masculin” tipică tinde să fie hiper-agenţia, sau frica de relaţii, la fel ca inerţia heliului!, iar ,,patologia de tip feminin” tinde să fie hiper-comuniunea, sau frica de autonomie – una ducând la dominaţie, cealaltă la fuziune. Aceste două patologii au rolul lor în ,,patriarhii” şi ,,matriarhii”. Dacă lupta pe orizontală este între agenţie şi comuniune, lupta constantă pe verticală se dă între auto-transcendenţă şi auto-disoluţie, tendinţa de a construi în sus sau de a colapsa în jos (şi desigur, aceste forţe interacţionează în mod complex cu agenţia şi comuniunea pe orice nivel, de exemplu – ambele: prea multă agenţie şi prea multă comuniune duc la distrugere – aceasta este o problemă constantă în ceea ce priveşte omul, dorinţa de a găsi o ,,semnificaţie mai mare” adesea duce la prea multă comuniune sau fuziune cu o ,,cauză mai mare” şi această fuziune este greşit luată drept transcendenţă, ea fiind doar o simplă pierdere de autonomie şi eliberare de responsabilitate, în mod aparent aceasta fiind atracţia). În formele mai simple, aceste patru ,,forţe” sunt operative chiar şi la nivelul celor mai simpli holoni, deoarece există ţestoase peste tot în jos. Orice holon este de fapt un holon în cadrul altor holoni în mod transfinit – orice holon este în mod simultan ambele: subholon (o parte a unui alt holon) şi un superholon (el însuşi conţine holoni). Ca holon el trebuie să-şi prezerve propriul pattern (agenţie în timp), şi trebuie să registreze şi să reacţioneze cu mediul său (comuniunilor sale în spaţiu). Dacă nu răspunde corespunzător, este şters, sau prea multă comuniune, va distruge patternul său de identificare. Deoarece fiecare holon este de-asemenea un superholon, atunci când el este şters (dispare) – atunci el este supus auto-disoluţiei în subholonii săi – el tinde să urmeze aceeaşi cale în jos pe care a apărut în sus: celulele se descompun în molecule, care se descompun în atomi, care se descompun în particule, care dispar în nori probabilistici transfiniţi (,,bule în bule..”). Prezervare sau acomodare, transcendere sau dizolvare – aceste sunt cele patru ,,pull-uri” foarte diferite ale oricărui holon din Kosmos. 3. Holonii emerg. Datorită capacităţii de auto-transcendenţă a holonilor, emerg astfel noi holoni. Prima dată particulele subatomice, apoi atomii, apoi moleculele, apoi polimerii, apoi celulele, etc. Holonii emergenţi sunt într-un anumit sens noi; ei posedă proprietăţi şi calităţi care nu pot total şi strict fi deduse din componentele sale; şi de aceea ei, şi descrierile lor, nu pot fi reduşi la părţile componente fără a lua în considerare rămăşiţele acestora. ,,Nivelurile organizării implică ontologic noi entităţi dincolo de elementele din care are loc procesul auto-organizării. Nu există nici un nivel determinist absolut de descriere”. După cum spune Hofstadter: ,,Este important să realizăm faptul că legea de nivel înalt nu poate fi formulată în vocabularul descrierii de nivel jos” - şi, spune el, acest lucru este adevărat de la particulele gazelor la speciaţia biologică, de la programele de calculator la replicarea ADN-ului, de la partiturile muzicale la regulile lingvistice. Emergenţa înseamnă de-asemenea faptul că indeterminaţia (şi unul dintre corespondenţii săi, gradele de libertate) este chiar în inima universului, iar emergenţa neprecedentă înseamnă nedeterminată prin trecut. Holonii sunt deci în mod fundamental indeterminaţi în unele aspecte (mai precis deoarece sunt în mod fundamental auto-transcendenţi). Ervin Laszlo sintetizează dovada disponibilă: ,,Selecţia din cadrul setului de stări regulate alternative funcţionale dinamice nu este predeterminată. Noua stare nu este decisă nici de către condiţiile iniţiale din sistem nici de către schimbările valorilor critice ale parametrilor de mediu; când un sistem dinamic este în mod fundamental destabilizat el se comportă în mod indeterminat”. Acum este realmente sigur că determinismul apare doar ca un caz de limitare acolo unde capacitatea unui holon pentru auto-transcendenţă se apropie de zero, sau când auto-transcendenţa sa este locul indeterminaţiei către un holon mai înalt. Emergenţa nu este nici un fenomen rar şi nici izolat. După cum sintetizează Varela, Thompson şi Rosch dovada existentă: ,,Este clar că proprietăţile de emergenţă au fost găsite de-a lungul tuturor domeniilor – vârtejurilor (din dinamica fluidelor), lasere, oscilaţii chimice, reţele genetice, pattern-uri de dezvoltare, genetica populaţiei, reţele imune, ecologie şi geofizică. Ceea ce au în comun aceste fenomene diverse este faptul că în fiecare caz o reţea dă naştere la proprietăţi noi. Emergenţa pattern-urilor globale sau a configuraţiilor în sistemele cu elemente de interacţiune nu este nici o ciudăţenie de cazuri izolate nici unică [specială] la sisteme. De fapt, pare dificil pentru orice agregat dens conectat să se sustragă proprietăţilor de emergenţă”. După cum spunea Ernst Mayr în lucrarea sa exhaustivă ,,The Growth of Biological Thought”: ,,Sistemele aproape întotdeauna au o particularitate şi anume: caracteristicile întregului nu pot (nici măcar în teorie) fi deduse din cea mai completă cunoaştere a componentelor, luate separat sau în alte combinaţii parţiale. Această aparenţă de noi caracteristici la întregi a fost desemnată ca emergenţă. Emergenţa a fost adesea invocată în încercările de a explica un fenomen atât de complex ca viaţa, mintea şi conştiinţa. De fapt, emergenţa este în mod egal caracteristică sistemelor anorganice. O asemenea emergenţă este aproape universală şi aşa cum spunea Popper: ,,Trăim într-un univers al noutăţii emergente”. Asta sună mai altfel aşa: toate ştiinţele sunt în mod fundamental ştiinţe reconstructive. Nu ştim niciodată şi niciodată nu putem şti cu exactitate ce va face un holon mâine (am putea şti multe lucruri legate de probabilităţi, bazate pe observaţii trecute, dar emergenţa auto-transcendentă înseamnă întotdeauna, într-un anumit grad: surpriză!). Trebuie să aşteptăm şi să observăm, şi din asta, după aceea, reconstruim un sistem de cunoaştere. Totuşi, când auto-transcendenţa unui holon se apropie de zero (când creativitatea sa este aproape minimală), atunci ştiinţele reconstructive colapsează în ştiinţe predictive. Ştiinţele empirice îşi au originea în studiul precis al acelor holoni care arată creativitate minimală. De fapt, ştiinţele empirice nu au studiat mai nimic ci doar o grămadă de ,,obiecte” în mişcare (masă care se mişcă prin spaţiu de-a lungul timpului), şi astfel ele s-au înşelat asupra naturii ştiinţei aceea de a fi în mod esenţial predictivă. Aceste ştiinţe fizice de tip empiric au fost responsabile de colapsarea Kosmosului în cosmos, de reducţia Marii Holarhii a Fiinţei la ,,creaturi tâmpe” pe suprafaţa pământului şi de nivelarea unei realităţi multidimensionale la un peisaj (landscape) de tip ,,flat”=plat şi decolorat, definit printr-un minim de creativitate (şi deci maximum de putere de predicţie). A trebuit o întoarcere de principii precum cea a principiului de incertitudine a lui Heisenberg pentru a ne reaminti faptul că până şi constituienţii rocilor nu sunt aşa de predictibili. Între timp, ,,idealul” cunoaşterii ca putere predictivă ar ruina realmente orice câmp în care ea a fost aplicată, datorită faptului că adevăratele metode ale sale ar şterge orice creativitate ar putea găsi, ştergând precis ceea ce era noutate, valoros, plin de semnificaţie. 4. Holonii emerg holarhic. Asta înseamnă o serie a creşterii întregului/părţilor. Organismele conţin celule, dar nu vice versa, celulele conţin moleculele, dar nu vice versa, moleculele conţin atomi, dar nu vice versa. Şi există acest ,,nu vice versa” la fiecare stadiu care formează asimetria inevitabilă şi ierarhia (holarhia). Fiecare holon mai adânc sau mai înalt îmbrăţişează predecesorii juniori şi apoi adaugă propriul său pattern mai cuprinzător sau întregimea – noul cod sau canon sau câmp morfic sau agenţie care va defini holonul ca un întreg şi nu doar ca o grămadă (aşa cum spunea şi Aristotel). Iată celebrul dictum al lui Whitehead: "The many become one and are increased by one." Ervin Laszlo comentează: ,,Dovada empirică pentru acest proces este indisputabilă. Diverse elemente atomice converg către agregate moleculare; molecule specifice converg către cristale şi macromolecule organice, ultimele convergând către celule şi blocuri de construcţie subcelulare a vieţii, organismele unicelulare converg către specii multi-celulare şi speciile de o varietate mai largă către ecologii.” Bertalanffy: ,,Realitatea, în concepţia modernă, apare ca o ordine ierarhică impresionantă de entităţi organizate, conducând, într-o superpoziţie de multe niveluri, de la sistemele fizic şi chimice la cele biologice şi sociologice. Astfel de structură ierarhică şi combinaţie în sisteme de ordin chiar mai înalt, este caracteristica realităţii ca întreg şi este de importanţă fundamentală mai ales în biologie, psihologie şi sociologie”. Iar Edward Goldsmith spune în ,,The Way” - An Ecological World-view, o carte extrem de importantă în ceea ce priveşte explicarea ,,noii paradigme”: ,,Ecologia explică evenimentele în termenii rolului lor în cadrul ierarhiei Gaia spaţio-temporale”. Chiar şi Rupert Sheldrake autorul teoriei câmpurilor morfice – care este considerată extrem de inovativă şi foarte îndrăzneaţă – spune: ,,Astfel câmpurile morfogenetice, asemeni unităţilor morfice, sunt în mod esenţial ierarhice în organizarea lor”. Francisco Varela, a cărui cercetare în domeniul naturii autonome a cogniţiei holonice este o piatră de hotar a ,,noii biologii” (tenet no 2a), subliniază: ,,pare să existe o reflectare generală a bogăţiei sistemelor naturale care indică că poate fi iterată pentru a produce o ierararhie de nivele. Alegerea considerării nivelului deasupra sau dedesubt corespunde unei alegeri a tratării sistemului dat ca autonom sau constrâns”. - fiecare holon este ambele: un întreg şi o parte, şi poate fi considerat dpdv al autonomiei (agenţiei) sau dpdv al constrângerii la care e supus de către alţi holoni (din comuniune), ambele vederi fiind corecte (dar parţiale). În realitate toţi ecologiştii cei mai convinşi şi ecofeminiştii resping noţiunea de holarhie, din motive mai degrabă confuze, ei par să gândească că ierarhia şi atomismul sunt ,,rele” şi că ,,holismul” lor este opus ambelor. Dar nimeni altul decât sfântul patron al ecologiei, Arne Naess, spune că ,,holismul” şi ,,atomismul” sunt de fapt două părţi ale aceleiaşi probleme, şi că vindecarea pentru ambele este ierarhia. Întreaga realitate spune el, constă din ,,întregi subordonaţi” sau ,,gestalts subordonate” - adică holoni. ,,De aceea avem un domeniu complex de gestalts, într-o vastă ierarhie. Putem vorbi despre gestalts de ordin mai înalt sau mai jos”. Apoi Naess spune că această concepere ierarhică este necesară contracarării ambelor: holismul (emfază doar asupra întregilor) şi atomismul (emfază doar asupra părţilor) deoarece gestalts sunt holoni; ele sunt ambele: întregi şi părţi, aranjate într-o ordine ierarhică mai înaltă sau mai joasă: ,,Această terminologie – o vastă ierarhie de gestalts de ordin mai jos şi mai înalt – este mult mai folositoare decât a vorbi despre întregi şi holism, deoarece face oamenii să se gândească mai intens asupra relaţiilor dintre întregi şi părţi. Ea facilitează de asemenea emanciparea din cadrul tendinţelor puternic atomiste sau mecaniciste către gândirea analitică”. Ierarhia, pe scurt, este pentru Naess antidotul ambelor: atomism şi holism (heterarhie extremă). E interesant de ce adepţii săi au probleme cu înţelegerea mesajului transmis de Naess. Probabil din cauză primelor versiuni timpurii de ierarhii, elaborarea mai degrabă rigidă şi ,,fascistă” care a rezultat, fără îndoială, din ceea a fost numită agenţie patologică. Scopul este scoaterea acestor ierarhii patologice – acolo unde un holon uzurpă poziţia sa în totalitate – din ierarhii normale în general, care exprimă interrelaţii naturale între holonii care sunt întotdeauna ambele: părţi şi întregi în relaţiile orizontale şi verticale. Şi holarhiile patologice şi heterarhiile patologice există şi trebuie privite ca patologii, dar asta nu condamnă existenţa heterarhiilor normale şi a holarhiilor normale însele ambele fiind necesare pentru întregi şi părţi pentru a coexista. Erich Jantsch: ,,Evoluţia [apare] ca o realitate multi-nivel în care lanţul evoluţionar al nivelurilor autopoietice de existenţă apare în ordine ierarhică. Fiecare nivel include toate nivelurile inferioare – există sisteme în cadrul altor sisteme în cadrul altor sisteme... în cadrul sistemului total în cauză. Totuşi, este esenţial faptul că această ierarhie nu este o ierarhie de control în care informaţia are un flux ascendent şi ordinele sunt înmânate de sus în jos. Ci fiecare nivel menţine o anumită [relativă] autonomie şi trăieşte propria sa existenţă prin relaţii orizontale [heterarhie] cu mediul său specific (de comuniune). De exemplu organelele din cadrul celulelor noastre îşi văd de treabă în ceea ce priveşte schimbul energetic într-un mod autonom şi îşi menţin relaţiile orizontale din cadrul de lucru al sistemului Gaia.” Dacă ecologiştii convinşi şi ecofeminiştii l-ar urma pe Naess, întreaga discuţie s-ar mişca înainte mult mai repede. Dar deocamdată ei sunt nişte simpli susţinători ai ,,holismului” de tip ,,flatland” şi ai heterarhiei extreme, care într-adevăr este opusul atomismului: cele două părţi ale aceleiaşi greşeli.
Posted on: Mon, 16 Sep 2013 15:58:51 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015