20130527-140413.jpg Dragă suflet, astăzi, e una dintre nenumăratele zile în care îmi doresc să mă închid cu tine într-o cameră. Să ne ținem strâns în brațe în patul de o singură persoană ca și cum am fi într-adevăr o singură persoană. Și poate că suntem și am fost de la început dar ne-am înjumătățit. Sau, mai bine zis, eu ne-am înjumătățit. Iar asta s-a întâmplat fiindcă n-am crezut. Lucrurile s-au destrămat, nodurile s-au desfăcut și întregul s-a rupt în două ca o haină sfâșiată. Iar o haină sfâșiată nu mai e haină, e o cârpă cu o formă de mânecă care amintește de haina ce a fost cândva. Și te-am rănit. Apoi am simțit rana ta așa cum nici cea mai dureroasă rană pe care alții mi-au făcut-o până azi nu am simțit. Am trăit-o, o trăiesc și o voi trăi toată viața indiferent că vom rămâne sau nu împreună. Când nu crezi, nimic nu are sens și nimic nu e mai rău decât să crezi că nu mai ai nici o speranță. Căci dacă crezi că nu mai e speranță, nici nu ai speranță, dar dacă crezi că există o speranță, cumva, găsești speranța, printre zecile de gânduri care încearcă să te împiedice să reușești asta. Totuși, indiferent dacă crezi sau nu, speranța există, atât timp cât Dumnezeu îți mai oferă o nouă zi. Dumnezeu e speranța în toate. Crezând în ea, o poți găsi. Și asta vrea Dumnezeu de la noi: să credem. Să credem că orice se întâmplă, oricât de mult greșim, oricât de tare suntem răniți sau am rănit, oricât de gravă pare situația și oricât de greu ar fi, întotdeauna mai avem o speranță că lucrurile se termină cu bine. Dacă nu credem, nu avem nici un rost. Putem fi iertați, putem continua, putem ierta, putem înțelege, putem fi mai buni, putem iubi mai mult, putem orice lucru bun îl avem în gând. Pentru că pentru fiecare lucru bun pe care ni-l dorim, Dumnezeu ne ajută. Ne dă tot ce avem nevoie ca să ducem la capăt gândurile bune, pentru că asta își dorește pentru noi: să fim buni, să facem lucruri bune, să iubim, să iertăm și să ne bucurăm. Cum se întâmplă să ne ajute nu reușim întotdeauna să ne dăm seama pentru că uneori, ajutorul nu e atât de evident pe cum ne-am dori. Dar primul ajutor evident, e o nouă zi. O nouă zi în care, orice minut e o nouă speranță să îndreptăm lucrurile. Din cauza asta, eu trebuie să cred. Așa îl am pe Dumnezeu, te pot avea lângă mine, pot merge mai departe, pot iubi, pot zâmbi și pot trăi. Acum cred în noi, sufletul meu. Și nu poate fi prea târziu pentru că prea târziu înseamnă nici o altă zi, nici un alt minut, nici o altă secundă în plus. Cred și n-am să mai las gândurile rele să mă facă să mă îndoiesc că tot ce trăiesc cu tine e ceva bun. Pentru că tu ești cel mai frumos suflet pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale. Și dacă ți-am greșit a fost pentru că n-am crezut, nu pentru că nu te-am mai iubit. Eu, cu gândurile mele bănuitoare, ți-am greșit, nu Dumnezeu a făcut să fie așa pentru că El nu poate să-și dorească ceva rău pentru noi. Doar a știut că se va întâmpla și a îngăduit ca să-mi arate că sunt om și fără El nu sunt nimic și fără El nu pot face nimic bun. Eu, la fel ca Petru, ți-am zis “sufletul meu îl voi da pentru tine”( Ioan 13, 37 ). Iar Dumnezeu m-a auzit și a știut că am să-ți greșesc. Și la fel ca pe Sfântul Petru, m-a lăsat, și la fel ca Sfântul Petru am plâns că, în toată iubirea mea pentru tine, faptele mele te-au rănit. Iubire am avut, dar nu am crezut destul de mult că se poate. M-am scufundat pentru că nu am crezut. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? ( Matei 14, 30-31 ) Cu toate greșelile lui, Petru a fost iertat pentru că a crezut în puterea dragostei lui Dumnezeu. Iar dragostea iartă întotdeauna. Nu cred că a știut dacă va fi iertat sau nu, dar a trebuit să spere în bine. Probabil credea în dragoste și nu poți crede în dragoste fără să crezi în iertare. Iar ” cui i se iartă mult, mult iubește” ( Luca 7, 37 ). Probabil și-a dat și El seama atunci că vorbele și gândurile frumoase, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu duc neaparat și la fapte bune. Probabil așa a înțeles toate lucrurile pe care Dumnezeu a vrut ca el să le înțeleagă. Tot așa am greșit și eu atunci când m-am îndoit că tu ești omul cu care am să-mi petrec toată viața, m-am îndoit că mă iubești, m-am îndoit că ești cel mai frumos lucru din viața mea, m-am îndoit de toate clipele minunate pe care le-am trăit cu tine. M-am îndoit fiindcă totul îmi arăta că trebuie să mă îndoiesc: tu, nehotărârile tale, teama amândurora, lipsa de comunicare cu tine, singurătatea mea, felul tău de a fi și de a face lucrurile diferit de tot ce am întâlnit eu până la tine și mai ales orgoliul meu care îmi spunea uneori că merit mai mult. Așa credeam. Că merit mai mult când aveam totul. Așa “gândește” orgoliul. Așa am ajuns să mă îndoiesc de cea mai frumoasă poveste a vieții mele pe care Dumnezeu încerca să o scrie în cartea dragostei divine. O poveste sublimă, dincolo de cuvinte, de descrieri, dincolo de noi înșine…O minune, căci tu rămâi minunea din viața mea. Prima minune. Și tocmai fiindcă m-am îndoit și am văzut unde m-au dus toate astea, acum știu că trebuie să cred mai mult ca oricând că pentru noi mai există o speranță să fim o familie așa cum amândoi ne dorim până când ori se va întâmpla așa cum sper, ori am să te știu fericit cu altcineva. Doar dacă se va întâmpla asta, am să pot crede că noi doi nu am fost făcuți unul pentru altul. Dar fiindcă încă mă iubești, încă te iubesc și eu cred că dragostea iartă; și dacă nu cred că mă poți ierta vreodată, nu îmi găsesc vreun rost în lumea asta, eu trebuie să cred și să merg pe drumul ăsta până la capăt. Îmi amintesc un lucru pe care l-am citit despre Iuda care spune: “Dacă Iuda ar fi venit la Iisus după trădare, noi l-am fi cunoscut azi sub numele de sfântul Iuda.” Dar eu nu sunt Iuda, sunt Petru.
Posted on: Sat, 24 Aug 2013 08:55:18 +0000