30 septembrie 1857: Încep lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei ce au precedat unirea principatelor româneşti Moldova şi Valahia. În perioada 30 septembrie – 10 decembrie au loc lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei, sub preşedenţia formală a mitropolitului şi cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu, evenimente ce au pus bazele fuzionării celor două principate (Moldova şi Valahia). Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, ș.a. Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie 1857) şi Valahia (30 septembrie 1857) aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Valahia majoritatea covîrșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceștia doreau menținerea separării, motivîndu-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București. Proiectul de rezoluţie al Adunării ad-hoc a Moldovei (7/19 octombrie 1857). Luând în privire că dorinţa cea mai mare, cea mai generală, acea hrănită de toate generaţiile trecute, acea care este sufletul generaţiei actuale, acea care împlinită va face fericirea generaţiilor viitoare este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legitimă şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popul, omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceiaşi limbă, aceiaşi religie, aceiaşi istorie, aceiaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de împlinit. Adunarea ad-hoc a Moldovei, păşind pe calea ce i s-a prescris de către Tratatul de la Paris, adecă începând a rosti dorinţele ţării, în toată curăţenia cugetului, neavând în privire decât drepturile şi folosul naţiei române, declară că cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţi ale ţării sunt: 1. Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634. 2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. 3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitor să fie crescuţi în religia ţării. 4. Neutralitatea pământului principatelor. 5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate puterile naţie
Posted on: Mon, 30 Sep 2013 15:54:44 +0000