44. Prin luna iunie a anului 1974 am ajuns în Bucureşti ca să dau admiterea la Liceul Pedagogic al judetului Ilfov din Dealul Cotrocenilor, instituţie fondată de Elena Cuza în 1862 ca azil şi şcoală pentru orfani. „Azilul Elena Doamna” pregătea, la înfiinţare, învăţătoare pentru şcolile rurale şi urbane, dar avea şi secţii de ţesătorie, broderie şi menaj. In apropierea clădirii se află şi o biserică, ctitorită de aceeaşi doamnă; ambele sunt în vecinătatea Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele după cutremurul din 1977 când au fost avariate, iar elevii, copii veniţi de prin satele ilfovene, au învăţat în sălile puse la dispoziţie de celălalt liceu pedagogic (de educatoare, cred) din Drumul Taberei. Prima imagine din amintire are un aer epopeic şi balzacian: o coborâre din troleibuz la staţia de la Universitate, peste drum, unde sunt statuile. Oricât ar părea de neverosimil, am privit clădirea cunoscută (nu ştiu de unde) şi am rostit în gând vorbele cu care descinsese Rastignac în Paris: „À nous deux maintenant!”. Ce-a urmat în zilele examenului n-a ştirbit în niciun fel impresia romanescă iniţială. Un apartament al unei doamne bătrâne şi cochete, mereu în penumbră, cu geamurile închise, cu lumina filtrată de draperiile roşii, mirosind ca un magazin de cosmetice. O cremă de corp, într-o sticlă pântecoasă, gălbui-portocalie; încercam zadarnic să-i precizez aromele, ezitam între fructe şi flori, pentru că mai era ceva fără nicio legătură cu ele. Mersul leneş al gazdei prin casa din care nu părea să iasă vreodată. Apoi, proba la română, un comentariu la un text cu temă istorică. Atât. Fără puncte şi subpuncte, fără risipirea în cele patru vânturi de astăzi, sinonime, ghilimele, eu liric, verbe la imperfect, modele de viaţă, simbolism, modernism şi câte şi mai câte. Am ales „Românii subt Mihai-voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu, din care pregătisem mai detaliat un fragment despre lupta de la Călugăreni. Îmi plăcuse un comentariu al lui Tudor Vianu care consideră scena reprezentativă pentru o tehnică a basoreliefului, dar alesesem de fapt textul care-mi exprima cel mai bine starea de spirit. Fiecare vreme cu fantasmele ei. Cum nu se născuseră încă creaturile fantasy, Mihai Viteazul putea să le ţină locul cu succes.”Ridicând ochii către cer, mărinimosul domn, chiamă în ajutoru-i protecţia mântuitoare a zeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l ameninţa mai de aproape, doboară pe toţi ce se încearcă a-i sta impotrivă, ajunge pe Caraiman-Paşa, îi zboară capul...” Nu mai ştiu de cât timp a avut nevoie eroul balzacian ca să-şi piardă iluziile, dar oricum, în ficţiune lucrurile se consumă mult mai repede decât în viaţă.
Posted on: Fri, 12 Jul 2013 08:00:02 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015