51. Nu ştiam de zodii, aveam, însă, premoniţia lor. Unul dintre cele mai îndrăgite şi mai ciudate obiecte ale copilăriei a fost caietul-oracol. Întâi, pentru că era mult mai colorat decât acelea serioase de scriere sau de matematică şi chiar decât caietul dreptunghiular de muzică, cu foi lucioase, sau acela de biologie, tot cu foi lungi, din loc în loc albe şi poroase ca la blocul de desen, acoperite cu altele, subţiri şi transparente. Litere mari, caligrafiate ca nişte flori, linii, cercuri, imagini decupate sau desenate şi mai ales o ordine inexistentă în caietele şcolare. Era ca o carte cu părţi, capitole, subcapitole şi paragrafe. Un chestionar al lui Proust pentru uzul copiilor, cu întrebări şi răspunsuri, dar şi cu „amintiri”, capitolul ultim, al tristeţii necesare, cu poezioare de rămas bun. Preferata mea avea, ca şi caietul-oracol, ciudăţenia lucrurilor care nu pot fi calificate nici ca fiind adevărate, nici false. O urare candidă, transmisă de la un copil mioritic la altul: „Cum doreşte căprioara apă rece de izvor/ Aşa îţi doresc eu ţie fericire-n viitor.” Cuvintele numeau realităţi mai apropiate de fantezia poveştilor decât de experienţa cunoscută. Încă nu văzusem căprioare, nici măcar prin vreo carte sau vreun atlas zoologic, iar o căprioară care bea apă rece de izvor va rămâne pentru totdeauna o imagine mentală, fără legătură cu experienţa de viaţă nici a copilăriei, nici de mai târziu, dar, cu toate acestea, de o puternică senzorialitate. Căprioara versurilor - amintire avea un corespondent în realitatea cea mai familiară. O vacă adăpându-se dintr-un jgheab construit special pentru ea, lângă fântână, sau direct din găleată, dacă nu mai avea răbdare – seara, când se întorcea de la păşune. Aveam impresia că în jurul capului sunt aburi, urmare firească a contactului dintre limba ei mare, caldă şi bleagă şi apa rece, tocmai smulsă din adâncurile nisipoase ale pământului. Că între una şi alta asemănarea era doar „situaţională” are importanţă doar pentru cineva care supralicitează rolul emisferei stângi a creierului nostru (sediul cunoaşterii logice). Caietul-oracol pune în funcţiune emisfera dreaptă a creierului, rezervată intuiţiei, iraţionalului, perceperii holistice a fiinţelor ca părticele indisolubil legate de ritmul şi substanţa stelelor, galaxiilor, găurilor negre şi a altor fenomene extraordinare din lumea mare. Aşa se face că, obişnuită cu restrictiva cunoaştere logică, din aproape în aproape, a şcolii, de câte ori trebuia să răspund la întrebările dintr-un asemenea caiet mă cuprindea o stupoare inexplicabilă (atunci). Ceea ce puteam să spun despre posesoarea lui (era specialitatea fetiţelor) şi despre mine nu se potrivea deloc cu aura extra-mundană a filelor, desenelor şi literelor înflorite. Când a trebuit să completez caietul colegei mele de bancă, prin clasa a cincea, stupoarea a atins paroxismul. O cunoşteam destul de bine (mă rog, cât poate cunoaşte un copil). Era o fată plăcută, cu ochi albaştri, vorbăreaţă, cu un interes peste medie pentru băieţi şi cu unul sub medie pentru învăţătură, cu un tată alcoolic şi cu o mamă frumoasă despre care se spuneau tot felul de lucruri urâte (probabil pentru că era frumoasă). Cu floarea, culoarea şi filmul preferat mă descurcam, deşi după ce scriam mă întrebam dacă am spus adevărul; nu eram convinsă că prefer ceva, dar, dacă trebuia, preferam. Chinul începea la problemele de psihologie şi de futurologie (calităţi, defecte, părerea despre mine, despre tine, cum te/mă vezi peste 30 de ani, un sfat pentru viitor). Tot atunci descopeream şi literatura fantastică, mai ales în varianta S.F.-ului, una dintre cele mai odihnitoare forme de evadare cunoscute vreodată. Săndina nu citea nimic, pentru că nu avea nevoie. Viaţa concretă, de zi cu zi, de clipă cu clipă, îi ajungea. Nu se plictisea niciodată. Din când în când îi povesteam câte ceva din ce citeam şi am remarcat că îi plăceau foarte mult numele stranii din literatura S.F. De altfel, în oracole dădea bine să semnezi cu un nume inventat ad-hoc, un fel de pseudonim de unică sau temporară folosinţă sau să-ţi înfloreşti cumva numele real. I-am pus atunci un nume rocambolesc, ceva de felul Ledilombrosa sau Sandritorala, cu multe silabe şi cu cel puţin un „r” şi-am construit din răspunsuri o poveste cu goluri, dar o poveste. Devenise peste noapte o fiinţă selenară, dacă am fi cunoscut zodiile, i-aş fi rezervat Racul, cu o fire de artistă şi de vizionară simultan. Viitorul se anunţa excepţional. Poate că a şi fost. Săndina a terminat gimnaziul, apoi a făcut cinci copii pe care i-a crescut mai mult singură şi, din când în când, cu ajutorul statului.
Posted on: Wed, 28 Aug 2013 09:54:12 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015