58. Era paznic de noapte la o livadă a ceapeului şi, cum pe câmp nu vedeam decât lanuri de grâu sau de porumb, să fii paznic la o livadă era din capul locului un titlu de nobleţe. Cei câţiva pomi fructiferi de prin gospodării creşteau greu şi rodeau chinuit, cu excepţia corcoduşilor, ale căror fructe nu ne plăceau decât verzi (le băgam uneori într-o sticlă cu apă şi le mâncam aşa, bând, purtam sticla după noi, să ne ţină şi de foame şi de sete). Mi-a adus odată două piersici mari, cu coaja aspră portocaliu-roşcată, erau fructe de colecţie, le-am păstrat vreo zi-două pe un dulap, apoi, cu regret, una a fost mâncată, iar cealaltă îngropată odată cu un caloian, să-i ţină de urât pe lumea cealaltă. Îl vedeam destul de rar, oricum oamenii mai mari păreau nişte fiinţe de pe altă planetă, uneori agasante, alteori pitoreşti, nişte antieroi care pretindeau că sunt altceva. Pe el îl îndrăgeam, de fapt îndrăgeam absenţa lui. Când dormeam, el veghea, iar când umblam de ici-colo, el dormea. Dar şi când se întâmpla să-l întâlnim, tot absent era. Ne zâmbea mereu şi ne întreba ce facem, părea curios să ştie cum ne jucăm, dar despre el nu vorbea niciodată. Am fi vrut să ne spună cum şi-a pierdut mâna dreaptă în tinereţe, în locul ei atârna goală, de fiecare dată când îl vedeam, o mânecă de cămaşă sau de „mintean”, ne uitam la ea cum flutură şi ne apuca ameţeala. Ce era acolo, înăuntru? Răspunsurile antieroilor erau evazive. Trăsese cu o puşcă fără să ştie cum trebuie să faci şi glonţul ieşise invers. Nu părea verosimil, nu se potrivea cu blândeţea lui. Aşa că mi se părea tot absent. Încercam să-mi imaginez una din nopţile lui petrecute în livada ceapeului. Stătea de seara până dimineaţa afară printre pomi sau avea cămăruţa lui, unde mai putea să aţipească din când în când? Cine să fure piersici? Oricum, câteva, pentru consumul familial, putea să fure oricine, că doar trăiam în comunism. Dar nu se putea fura livada cu pământ şi cu pomi cu tot şi nici toată recolta planificată (chiar dacă se fura, pe hârtie rămânea nu doar întreagă, ci de câteva ori mai mare). Umbla prin întuneric înarmat cu o puşcă specială, pentru mâna stângă? O prietenă avea în spatele casei o vie destul de întinsă, păzită de familie dintr-un prepeleac. În căsuţa cocoţată la câţiva metri înălţime stăteam şi noi, copiii, spre sfârşitul verii. Jucam cărţi şi aşteptam să pice vreun tâlhar de struguri, dar n-am avut parte de niciunul. In schimb, puteam vedea până departe răul cu albia şerpuită şi linia digului construit după inundaţia din `75, casele cu acoperişuri din ţiglă cărămizie, griul metalic, strălucitor, al bisericii. Apoi întâmplarea a făcut să aflu că în lungile nopţi de veghe unchiul meu citeşte. A fost ca o revelaţie, aşa că am uitat să întreb ce. Ce citea? N-am întrebat nici mai târziu, iar acum nu mai am pe cine să întreb. Dacă s-au păstrat fişele cititorilor de la biblioteca sătească, aş putea afla, deşi este improbabil. Printr-un miracol, biblioteca mai există, dar nu mai are strălucirea de altădată. Atunci era deschisă zilnic, acum la întâmplare; pentru că nu mai are bibliotecar, a fost dată în grija şcoli, se ocupă de ea un profesor. Citea cu siguranţă romane. Devora, poate, Regii blestemaţi, copleşit de atâta lume care ieşea dintr-odată din întuneric, regi, regine, papi, cardinali, templieri, aristocraţi, oameni de rând, şi de atâta zbucium, putere, singurătate, sânge, otravă, foame, sete, lepră, revoltă şi de la capăt. Putea să fure cineva livada cu totul, viaţa era în altă parte (pe Milan Kundera nu l-a apucat nici el, şi nici biblioteca, o aristocrată scăpătată, cu garderoba din anii şaizeci).
Posted on: Tue, 15 Oct 2013 06:25:39 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015