59. Uneori am impresia că elevii noştri nu sunt educaţi de şcoală, nici de familie, ci de televizor. Singura disciplină care funcţionează automat este aceea a „bâtei”. Dacă te porţi firesc, eventual cu oarecare căldură, dialogul devine hărmălaie, prietenia, familiaritate de gaşcă, nota, cadou. Am văzut odată, la o oră de dirigenţie, un film cu nişte elevi de şcoală primară dintr-un stat american, care stăteau de vorbă, la clasă, despre nu mai ştiu ce problemă controversată. Chiar stăteau de vorbă, fără să aibă nevoie de vreun moderator (profesor), care să le spună din cinci în cinci minute că vorbitorul trebuie ascultat, că spusele noastre trebuie să aibă măcar o oarecare legătură cu ce s-a spus înainte, că într-un moment anume e raţional să vorbească o singură persoană, că simpla opinie nu are valoarea unui argument, că „asta-i părerea mea” e o formulă nefericită într-un dialog, că n-ai voie să izbucneşti în râs tocmai când colegul tău vorbeşte serios, concentrat. E adevărat că nu erau decât vreo douăzeci de elevi (nu spre patruzeci cât există în clasele noastre), dar nu cred că s-ar fi întâmplat altfel, daca ar fi fost mai mulţi. A vorbi civilizat cu ceilalţi era deprindere deja, la zece ani, nu un fapt care trebuia învăţat la şcoală, refuzat eventual ca multe lucruri pe care le impune şcoala, transformat în subiect de opţiune personală. Copiii aceia vorbeau civilizat cu un aer firesc, ca şi cum nu era posibil altfel, se născuseră cu asta sau se deprinseseră foarte devreme cu un asemenea mod de a fi alături de ceilalţi. Intraţi într-o clasă oarecare dintr-un liceu de elită, unde nu cunoaşteţi pe nimeni şi nu vă cunoaşte nimeni. Nu veţi fi împuşcat, dar nici ascultat. Vă vor privi, poate, câţiva, mai atenţi sau mai absenţi, şi vor ridica din umeri a neputinţă.
Posted on: Sun, 20 Oct 2013 12:28:34 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015