60. Amatorii de lecții cu asistență (alți profesori sau inspectori) sunt foarte rari. Numite frumos, ”lecții deschise”, sau oribil, ”lecții demonstrative”, ele creează disconfort profesorului obișnuit și delicii asistentului lipsit de orice dubii psiho-pedagogice. De regulă, când trebuie bifată o asemenea activitate într-o școală, sunt sacrificați nou-veniții, cu condiția să fie foarte tineri și să nu aibă habar de malversațiunile sistemului. Pe la începutul muncii mele în Lazăr a trebuit să țin o asemenea lecție la o clasă a IX-a unde aveam de discutat ”Floare albastră”, poezia lui Eminescu. Cel mai ”demonstrativ” lucru din aproape uitata oră a fost un stânjenel albastru, cumpărat din Piața Kogălniceanu, oferit elevilor la sfârșit de lecție, nu prea știu bine de ce, probabil dintr-un obscur sentiment de vină. Am fost odată la o lecție demonstrativă, în săptămâna cu școala altfel. Pe bănci nu era nicio carte. Faptul mi-a creat un disconfort care a ținut toată ora. S-a scris la tablă și în caiete (ce era pe tablă era obligatoriu și în caiet) și, mai ales, s-a vorbit mult, foarte mult, despre un text care era undeva, în manualele de acasă sau în cărțile din librării. Era o lecție curat demonstrativă. Textul acela devenea cu atât mai interesant, cu cât intra mai mult în zodia pretextului. Asistența trebuia copleșită de dovezile inteligenței noastre, dezinvolturii noastre, performanței la nivelul exprimării orale și scrise, de dovezile sociabilității noastre debordante. Au lipsit bomboanele, hârtiuțele colorate, jocurile cu baloane, rebusurile, ghicitorile, procesele penale intentate lui Ghiță, lui Ion, Otiliei, lui Moromete și, în principiu, numeroasei galerii de infractori literari. Nu e nimic spectaculos într-o oră de literatură română sau de altceva. Și în niciun caz ceva demonstrativ (horribile dictu). Le spun elevilor, uneori, mai în glumă, mai în serios, că lucrul cel mai important din tot ce facem noi, acolo, este ”cetitul cărților” împreună, pe fragmente, e drept, că ora nu-i prea lungă. Imaginați-vă zece-cincisprezece minute de citit la ștafetă un text din manual, alte zece-cincisprezece minute de vorbit despre ce-am citit și despre orice altceva când nu este lecție deschisă și încă vreo douăzeci de scris în caiete despre ce-am citit sau despre orice altceva. Asta-i ora. Vi se pare ceva spectaculos? Pentru noi, s-ar putea să nu fie plictisitoare, pentru că nu citim texte fără legătură cu viețile noastre, dimpotrivă. De curând am aflat că fetele mele de acum nu știau că dragostea la prima vedere se mai numește, pe franțuzește, ”coup de foudre”, ceea ce este foarte important de știut. Acum știu. Vor fi fiind câteva care n-au prins momentul, gândindu-se poate la altceva, dar le voi mai spune și altădată (fixarea nu se face obligatoriu în ora respectivă, așa cum cere protocolul pedagogic impus, ci în patru ani de muncă pe brânci, cu rare momente de grație, recte spectacol al inteligenței și-al comunicării autentice, discrete, aproape poetice). Alteori scriem noi texte mai mult sau mai puțin interesante, vii cele mai multe dintre ele, devenim personaje, ca anul trecut când, încercând să deschidem o fereastră spre răcoarea din Cișmigiu, să scăpăm de căldura sufocantă din clasă, știu sigur că am reușit să scriem un text, dar nu-mi mai amintesc dacă am deschis fereastra. În plus, am văzut pe viu cum devine realitatea ficțiune și cât de interesante sunt amândouă. Cum ”dom` Săndel”, omniprezentul nostru bodyguard, rostește adevăruri demne de săpat în marmură: ”Vă deschid fereastra, dar să nu săriți pe geam!” Cum căldura târzie de toamnă transformă o fereastră într-o poartă către o suprarealitate nedemonstrativă și inconfortabilă pentru orice asistent străin, înarmat cu o fișă de observație pe care trebuie să treacă aspectele pozitive și aspectele mai puțin pozitive. Aspectele mai puțin pozitive sunt, totdeauna, fără sfârșit.
Posted on: Sun, 27 Oct 2013 06:43:00 +0000