61. Prin liceu, am fost odată de serviciu pe școală, o singură dată, nu știu de ce, cred că pur și simplu n-a prins acolo obiceiul, care trebuie să fie o creație a regimului comunist, când vigilența păzirii celuilalt și a propriei persoane era sporită. În ziua cu pricina, dimineața devreme când toată lumea ieșea din cămin ca să ajungă în clase, eu nu m-am putut clinti din cameră. Stăteam la o măsuță pe un scaun; aveam plumb în picioare și mintea-n ceață. Nu puteam gândi, mi-era frică. Dar știam de ce sau mai exact de cine mi-era frică. Căminul, vecin cu Palatul Cotroceni, era un bloc dreptunghiular de vreo trei etaje, locuit de elevele Liceului Pedagogic, fete venite de la țară și care nu se aventurau decât rareori mai departe de cofetăria din fața palatului. Peste el veghea o pedagoagă, nu-i mai știu numele, nici înfățișarea, a mai rămas din ea doar duhul neadormit, veșnic la pândă, bântuind culoarele, deschizând ușile, îndreptându-se cu pași milităroși către dulapurile unde ne țineam hainele, deschizându-le și inspectând cu un ochi aprig ordinea din ele. Totul trebuia să fie curat, împăturit și aliniat, zi de zi, în cameră și în dulapuri, dar fascinante erau dulapurile. Când un prieten dezamăgit de femei mi-a mărturisit că ultima iubită făcea ordine în dulap în timp ce-i asculta la telefon oftaturile amoroase m-am gândit că-n tinerețea ei trebuie să fi existat o pedagoagă ca a mea, dacă nu mai multe. Stăteam pe scaun chinuită de gândul că trebuia să fiu în altă parte, dar n-aveam niciun chef să fiu acolo, să stau pe alt scaun și să aștept să se scurgă orele cu ochii în gol, pentru că nu se poate face nimic când ești pus să-i păzești pe ceilalți, când s-a deschis ușa larg și-a apărut duhul Sandei, da, cred că așa o chema, încruntat, imperativ, ”ești de serviciu, de ce nu te-ai dus la școală?”, ”nu mă simt bine”, ”cum adică nu te simți bine, imediat să te duci”. Și m-am dus. Nu mi-a cerut nimeni socoteală, nici colega cu care stăteam pe hol, în apropierea cancelariei, nici profesoara de franceză care se pare că era și ea de serviciu, o doamnă minunată, cultivată, cu un scepticism abia mascat vizavi de întâlnirea dintre niște copile de țărani și o mare cultură, aceea în care crescuse. De altfel, îmi tot suflam nasul, iar ochii mi se cam înroșiseră, așa că era de bun simț să mă lase în pace. Într-un târziu, doamna mea de franceză, a adus un suport de călimară veche, de birou, în care se vărsase multă cerneală și m-a rugat să merg cu el la toaleta de lângă cancelarie, să-l spăl. Nu mai văzusem așa ceva până atunci, era un dreptunghi destul de mare și greu, din sticlă, cu adâncituri pentru recipiente. Puține lucru se spală atăt de îndelung și cu atât de multă apă ca cerneala. Cred că am stat acolo, la chiuveta cu oglindă deasupra aproape toată dimineața, spălând urmele din suportul de călimară și de pe față, dar duhul Sandei plutea în aer, nelavabil, și mai plutește și-acum.
Posted on: Tue, 05 Nov 2013 07:38:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015