7 0ctombrie 1698: Sinodul de la Alba Iulia decide unirea Mitropoliei ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Romei. Manifestul de unire sau Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698 este unul dintre cele trei documente care legitimizează unirea cu Biserica Romei a clerului român și a credincioșilor ortodocși din Transilvania. Celelalte două documente sunt declarația din februarie 1697 a Mitropolitului Teofil și a altor participanți la un sinod ținut în Alba Iulia și așa-numitul Act al Unirii semnat de Mitropolitul Atanasie și de participanții de la sinodul din 4 septembrie 1700, ținut la Alba Iulia. La 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I al Austriei face un prim apel către români, prin care le promitea preoţilor ortodocşi că ,,dacă se vor uni cu Biserica romano-catolică, recunoscând pe Papa drept cap al Bisericii sau dacă se vor uni cu una dintre celelalte religii recepte, se vor bucura de privilegiile şi drepturile acelora”. Pe de altă parte, împăratul i-a trimis, în taină, un ordin categoric comandantului militar al Transilvaniei, generalul Rabutin, cerându-i ca ,,din toată puterea lui să se nevoiască ca preoţii români nu cu altă religie fără numai cu cea catolică să se unească”. La 2 iunie 1698, cardinalul Leopold Kollonics adresează şi el un manifest clerilicilor români prin care, după ce le oferă ,,grija păstorească şi protecţiunea specială în toate”, spune că ,,se vor bucura de privilegiile clerului catolic dacă acceptă, unindu-se cu Biserica Romei, cele patru puncte florentine, aprobate prin decretul de unire de la Florenţa din 6 iulie 1439, şi anume: 1. că pontificele roman este capul universal al întregii Biserici din lume; 2. Filioque (N.R.: Sfântul Duh purcede şi de la Fiul); 3. Existenţa purgatoriului; şi 4. Folosirea azimei pentru Sfânta Euharistie.” Teoretic, acceptarea acestor condiţii însemna garantarea ritului tradiţional, respectarea sărbătorilor ortodoxe, alegerea episcopilor de către sinod şi recunoaşterea lor de către papă şi împărat, egalitatea în drepturi a clerului şi credincioşilor uniţi cu clerul şi credincioşii Bisericii catolice. În acele vremuri tulburi pentru Ortodoxie, Mitropolit al Transilvaniei era Î.P.S. Atanasie, om slab şi influenţabil, ce nu putea ţine piept intrigilor şi jocurilor de culise ale iezuiţilor şi calvinilor, consemnează istoricii. Călugărit la o vârstă fragedă în Mânăstirea reşedinţă din Alba Iulia, el a urmat şcoala calvină. ,,În toamna anului 1697, este înscăunat mitropolit, câştigând sprijinul guvernatorului Banffy cu o sumă considerabilă de galbeni ungureşti”, de către mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, depunând şi un jurământ de credinţă faţă de Ortodoxie. Cunoscându-i firea slabă, Mitropolitul Teodosie şi domnitorul Constantin Brâncoveanu l-au sprijinit cât au putut, printre altele, reînnoindu-i ajutorul anual de 600 de galbeni. Datorită slăbiciunii lui Atanasie, la 7 octombrie 1698, 38 din cei 54 de protopopi semnează, la Alba-Iulia, un act prin care declară că se unesc cu ,,Biserica Romei, cea catholicească”, urmând ca şi ei să se bucure de privilegiile de care se bucură ,,mădulările şi popii acestei Biserici sfinte”. Ulterior, pe prima pagină a actului s-a adăugat un post-scriptum prin care se specificau condiţiile unirii, accentuându-se: ,,cum pre noi şi urmaşii noştri din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călindarul vechi.” Manifestul protopopilor este redactat în numele episcopului şi al preoţilor, dar nu are iscălitura mitropolitului, ci numai sigiliul Mitropoliei: ,,Marele defect juridic al actului din 1698 este că s-a făcut fără adeziunea formală a şefului Bisericii ardelene. Manifestul nu a fost redactat şi votat în Sinod (dacă ar fi fost votat în Sinod ar fi cuprins şi restricţiile şi nu i s-ar fi adăugat postscripte ulterioare).” ,,Pagina a doua a actului cuprindea declaraţia redactată în limba latină, dar textul ei (cum au dovedit cercetările făcute de istorici) a fost falsificat de iezuiţi, care au adăugat în latineşte noi condiţii în vederea unirii, prin care se desfiinţa Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, susţinând că românii au acceptat întreaga dogmă catolică.” Originalul în limba română, ascuns de iezuiţi, a fost găsit de istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu în 1879 la Budapesta. Comparând cele două versiuni, el a calificat actul lor drept ,,falsificarea unui document public, a unui tractat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor.” Membrii Dietei transilvane s-au ridicat împotriva unirii, proprietarii pierzând prin acest act dările preoţilor români din satele lor. Ca urmare, Dieta a trimis împăratului un memoriu în care cerea acestuia să renunţe la planul unirii şi, totodată, a decis ca, până la răspunsul împăratului, să oblige preoţii români să plătească dările în continuare chiar dacă acceptau unirea. Mai mult, ea a iniţiat, la începutul anul 1699, o anchetă în satele româneşti, pentru a vedea starea de spirit a românilor. Rezultatul acestei anchete vorbeşte de la sine: 276 de comune s-au pronunţat împotriva unirii, 2 pentru unire, iar în 20 de comune răspunsul a fost echivoc. La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I dă ,,întâia diplomă leopoldină” prin care se prevedea înfiinţarea Bisericii Uniate şi favorurile acordate clericilor români care vor accepta unirea cu Roma. La 14 iulie 1699, guvernul calvin protestează energic, afirmând că ,,unirea ţinteşte la răsturnarea legilor Transilvaniei . . . popii români nu au devenit catolici veritabili, nici prieteni şi aderenţi ai catolicismului, ci doar oameni eliberaţi de impozite şi iobăgie”, şi declanşează un conflict cu împăratul condus de iezuiţi. La 26 august acesta replică: ,,Cu mare neplăcere am înţeles că în Transilvania se lucrează împotriva rezoluţiei noastre din 14 aprilie 1698, întrucât nu numai că acei români, care doresc a se uni cu religia catolică, sunt abătuţi prin toate mijloacele, artele, molestările, şi chiar prin ameninţări, de la intenţia lor, ci şi cei care s-au unit deja, sunt siliţi a se lepăda.” Împreună cu această rezoluţie, împăratul a trimis şi un ordin secret, în care poruncea Dietei transilvane să sprijine unirea românilor cu Biserica Catolică. Cu toate acestea, unirea nu progresa, cauza principală fiind opoziţia poporului, susţinută de atitudinea şovăielnică a mitropolitului şi a preoţilor. În 1699, Mitropolia Transilvaniei pune paie pe foc tipărind, pe cheltuiala domnitorului muntean, două cărţi bisericeşti, strict ortodoxe: o cazanie şi un catehism (bucoavnă), dovedind că nu se lepădase de Ortodoxie. Î.P.S. Atanasie ţine, în acest timp, o corespondenţă permanentă cu Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Teodosie, şi cu Constantin Brâncoveanu. La începutul anului 1700, el îi scrie domnitorului român că ,,preoţii s-au unit numai la aparenţă, ca să li se şteargă dările”. Brâncoveanu, ştiind că ,,această Mitropolie se învăluieşte ca o corabie în mijlocul valurilor mării”, continuă să-l susţină financiar pe Atanasie. Tot atunci, Mitropolitul Teodosie îi scrie patriarhului de Moscova: ,,…din partea papistaşilor se fac în toate ţinuturile lor mari siluiri, mari ispite şi mari prigoniri, ca să-i convertească pe ortodocşi; …cu toată înşelăciunea şi viclenia iezuiţii ca lupii răpitori ascunşi în piele de oaie se întrec fără de încetare şi fără de odihnă a amăgi şi a seduce poporul şi adevărata turmă ortodoxă a lui Hristos.” Pentru a accepta unirea, i s-a oferit scaunul de episcop, supus arhiepiscopului ungur, decorarea de către împărat, acordarea unor avantaje materiale pentru el şi familia lui şi a unei lefi anuale de 4000 de florini. În schimb, catehismul ortodox tipărit în 1700 urma să fie confiscat ca ,,viciat în cele fundamentale şi esenţiale” şi tipărit unul nou, catolic, iar alături de Atanasie urma să stea un teolog iezuit care să aprobe toate actele episcopului şi ale Sinodului. Mai mult, Atanasie trebuia să rehirotonească toţi preoţii şi să întrerupă orice corespondenţă cu domnitorul ţării Româneşti şi cu orice ierarh ortodox. La 20 martie 1701, Satanasie a semnat şi jurat trecerea sa la catolicism şi obligaţia de a respecta şi îndeplini toate punctele. Textul semnat de el a fost calificat de Nicolae Iorga drept ,,cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc”. La 24 martie 1701, Atanasie este rehirotonit preot şi a doua zi, la 25 martie, episcop ,,uniat”, de către cardinalul Kollonics şi doi episcopi catolici. Este anatematisit de Patriarhul Constantinopolului şi de Mitropoliţii Teodosie al Ungro-Vlahiei şi Dosoftei al Moldovei, care îi îndeamnă pe creştini să îl considere atât pe Atanasie, cât şi pe preoţii ce s-au unit cu Biserica Romei ,,ca pe nişte necreştini, căci sunt anatematisiţi şi lepădaţi de toată Sfânta lui Hristos Biserică”. La 19 martie 1701, împăratul dădea a doua diplomă leopoldină, în 15 articole, care poate fi considerată actul de întemeiere a Bisericii Uniate din Transilvania. Diploma făcea referire şi la mireni, acordându-le acestora drepturi, care nu au fost niciodată traduse în practică. Originalul acestui act a fost făcut dispărut de Curtea din Viena, în complicitate cu Dieta transilvană, fiind găsit abia în 1938, la Sibiu. La 25 iunie a avut loc instalarea solemnă în scaunul din Alba-Iulia a noului episcop uniat …Unirea cu Biserica Romei a generat încă de la început mari tulburări în Transilvania. Atanasie Anghel, primul episcop greco-catolic de Alba Iulia. Venirea lui Atanasie pe scaunul episcopal din Alba-Iulia, ca prim ierarh al Bisericii Uniate, a reprezentat debutul unei campanii extrem de dure pentru catolicizarea tuturor românilor. La ceremonia de întronare, preoţii români au fost aduşi cu forţa; guvernatorul Transilvaniei, Nicolae Bethlen, descria în culori sumbre alaiul: ,,mulţimea cea mare a preoţilor români ca nişte berbeci negri, unii mergeau înainte, alţii pre de laturi, alţii dindărăpt; mulţi mergeau plângând şi unii dintre dânşii ziceau: acum seceră orzul, dar după orz vor secera grâul”. Istoricul uniat Petru Maior descria astfel situaţia: ,,nu puţini … erau întră români, care aveau acum greaţă de făcuta unire cu Biserica Romei; mulţi dintre uniaţii români, nu numai mireni, ci şi preoţi, socoteau că mai bine va fi de cu bună vreme să rumpă unirea cea cu Biserica Romei făcută, decât strămoşeasca lege şi tocmeală să o sufere a schimba. De aceea … acum cu gloată şi cu larmă au început a scădea de la unire …”. În acelaşi timp, ortodocşii au început să-şi dea seama că erau consideraţi uniaţi, fără ştirea şi fără voia lor. Transilvania a fost cuprinsă treptat de o mişcare generală de rezistenţă, care a început să ia forme organizate pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ea a fost condusă de preoţii ortodocşi, meşteşugarii şi ţăranii mai descurcăreţi. Pe măsură ce românii au înţeles că le-a fost schimbată credinţa, împotrivirea lor faţă de preoţii uniaţi a căpătat proporţii. Cu timpul, ei au refuzat să mai ia parte la slujbele lor, trimiţându-şi tinerii să fie hirotoniţi în ţările Române sau acceptând preoţi ortodocşi. În lipsa acestora, oamenii căutau îndrumare duhovnicească la călugării şi pustnicii ce trăiau în schituri, ascunse în munţi. În replică, Curtea imperială a ordonat arestarea preoţilor şi călugărilor ortodocşi şi trimiterea armatei .
Posted on: Mon, 07 Oct 2013 10:37:32 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015