A. SANATATEA Imediat dupa ce Dumnezeu l-a facut pe om din tarâna pamântului si i-a suflat suflare de viata, sufletul si trupul sau posedau o sanatate deplina, pentru ca erau patrunse de energiile divine. Astfel, Sf. Grigore Palama noteaza ca harul dumnezeiesc completa, prin foarte multe binefaceri, insuficienta naturii noastre. “Erau feriti de boala (...) datorita darurilor primite la creatie”, remarca Sf. Vasile. Datorita pacatului neascultarii protoparintilor nostri Adam si Eva, am pierdut haina de lumina protectoare dumnezeiasca, trecând în aceasta lume trecatoare si pieritoare, fiind osânditi sa ducem o viata care este prada multor rele si nenorociri. Acum, sanatatea trupului, pentru orice om, nu mai poate fi un bun dobândit în mod definitiv; ea nu exista niciodata în mod absolut si de fapt nu este altceva decât un echilibru partial si provizoriu, o stare de mai putina boala. Sfântul Maxim Marturisitorul noteaza la modul general: “O viata bine ordonata este cauza a sanatatii”, în schimb dezordinile spirituale se traduc inevitabil, în suflet si trup, prin tulburari patologice. Atunci când sufletul participa la pacea divina si la ordinea harului, el comunica aceasta pace si ordine functiilor trupului, putându-se realiza chiar si la vârste înaintate o uimitoare vigoare si o tinerete surprinzatoare. În cazul sfintilor, uneori trupul face dovada suferintei si a stricaciunii, iar alteori le este dat sa manifeste în corp sanatate prin harul lui Dumnezeu, transformând soarta obisnuita a materiei. Sf. Ioan Scararul scrie în aceasta privinta: “Atunci când omul este unit si amestecat launtric cu iubirea dumnezeiasca, se vede stralucind pe trupul sau ca într-o oglinda, stralucirea si linistirea sufletului sau, precum s-a petrecut cu Moise atunci când, dupa ce a fost cinstit cu vederea lui Dumnezeu, fata sa a devenit toata plina de lumina. De aici putem trage concluzia ca trupurile sfintilor s-au facut nestricacioase pentru ca au fost curatite de aceasta flacara prea curata a dragostei dumnezeiesti, fiind patrunse de harul divin, dobândind astfel însusirea nestricaciunii. Fiind cei dintâi care realizeaza în aceasta lume premizele transfigurarii si ale Învierii asigurate întregului neam omenesc prin Hristos, ei marturisesc înaintea tuturor oamenilor despre sfârsitul oricarei boli, despre vindecarea naturii umane totale prin “doctorul suprem al sufletelor si al trupurilor”, manifestând primele roade ale acestora si aducând o chezasie a sanatatii superioare si definitive din Împaratia cerurilor. E firesc deci ca trebuie sa preferam sanatatea, dar cu conditia ca sa fie traita în Dumnezeu si pentru Dumnezeu. Întoarcerea la sanatatea fizica are sens, dupa învatatura sfintilor parinti, în raport cu scopurile ultime ale omului si cu mântuirea întregii sale fiinte, care nu este cu putinta decât prin biruinta asupra pacatului. Daca omul ramâne bolnav sufleteste, sanatatea trupului nu-i slujeste la nimic, caci el ramâne “trup” (cf. In. 6, 63 ) si nu-si foloseste organele spre a-L slavi pe Dumnezeu, luând la sfârsitul vietii pamântesti destinatia gheenei. Sanatatea data de Dumnezeu si de medicina nu este aceeasi. Dumnezeu vindeca atât sufletul cât si trupul, iar medicina cel mult trupul, pentru scurta durata si precar. Deci sanatatea trupeasca este provizorie, iar în sanatatea sufleteasca se cuprinde începutul vietii vesnice. Este importanta sanatatea sufleteasca si, cu atât mai însemnata, cu cât sufletul e superior trupului (Sf. Ioan Gura de Aur). “Dumnezeu este Cel ce da sanatate celui ce sufera, când voieste”, zice Sf. Varsanufie, voia Sa tinzând, asa cum am vazut, spre ceea ce este mai bine pentru fiecare din punct de vedere duhovnicesc. Deci sanatatea este un dar pretios de la Dumnezeu. Bogatia, fara sanatate, este pentru om aproape totuna cu ceea ce reprezinta drumul pentru un om fara picioare. În zilele noastre, rareori se întâmpla ca în trupul sanatos sa vietuiasca un suflet sanatos, ci în cea mai mare parte, si aproape întotdeauna, sufletul sanatos vietuieste în trupul neputincios, iar sanatatea trupului îi deschide omului usa spre multe capricii si pacate, iar neputinta trupului o închide (Sf. Tihon Zadonschi). Un batrân oarecare deseori se îmbolnavea. În cursul unui an s-a întâmplat sa nu fie bolnav; batrânul se mâhnea foarte mult din aceasta pricina si plângea zicând: “M-a parasit Dumnezeul meu si nu m-a cercetat”. (Patericul egiptean)
Posted on: Mon, 02 Sep 2013 06:48:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015