A cincea scrisoare pentru cei din viata – in special cei de acasa (care va fi cunoscuta, mai simplu, sub numele de “A cincea”) Dragii mei, Sunt pe plaja, la Marea Mediterana, in Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzica - “Nocturnele” lui Chopin in intrepretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiasca mort la 95 de ani, la Geneva, in Elvetia. Am fost, candva, la Geneva, si nu m-am gandit nicio clipa ca acolo, in paradisul acela steril, pot muri pianisti, dar uite ca. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intra in amurg. Recitesc “Matusile din Tel Aviv”. Cosasian pana in maduva cordului, nu imi puteam refuza aceasta fantezie. Fantezie intrerupta cand lesbienele de alaturi incep sa se afunde in nisipul unui preludiu deloc obscen. Incerc sa ma intorc pe cealalta parte a existentei. Nu mai pot inainta in lectura. Vad inaintand inspre mare o mama si o fiica. Fiica este oarba. As putea scrie ca fiica e angelica, dar nu e - era ceva nefiresc in alcatuirea ei, ca si cum destinul ar fi refuzat-o, dar ea i s-ar fi impus. Sunt ipohondru. Una dintre nenumaratele mele frici este ca voi orbi. Am avut cazuri in familie, probabil vom mai avea. Ma tem. Orbii mi se par imprevizibili. Imi intrerup gandul. Ca sa ajung pe plaja aceasta, am venit pe strada Trumpeldor. De unde stiu eu numele acesta - Trumpeldor? Stiu, in general, multe lucruri inutile, de exemplu generali morti in razboaie de care vag isi mai amintesc si supravietuitorii lor - caci si razboaiele se pot uita. Simt totusi ca Trumpeldor nu e un nume inutil. Imi place. Ma predispune la calambur. Citesc, totusi, inainte. Asta era! Una dintre matusile din Tel Aviv statea pe Trumpeldor, la numarul 42! Dar eu stiu unde este Trumpeldorul! Ma ridic, aproape ca fug, aproape ma impedic de lesbiene in marsul meu, deloc funerar, trec de Hotelul Imperial, trec si de Sea Side Hotel, trec pe langa zidul unui cimitir evreiesc, fara cruci, si ajung. Trumpeldor, 42! Acasa la sa tante Silvi. Bineinteles ca il sun pe Maestru. Ce sa faca? Astepta decizia in cazul echipei de fotbal Steaua – urma sa se amane. Ii spun, abrupt, unde ma aflu. Aud la celalalt capat al firului o izbucnire de melancolie. Radu Cosasu imi raspunde ca nimeni nu l-a mai sunat din fata casei matusii sale Silvia, care e de fapt un bloc, dar nici din fata casei matusii sale Sanseverina, care tot bloc e. E drept, inaintea mea, nimeni nu il mai sunase nici din Chile, dar nici din Cuba. Imi spune ca niciun prieten nu l-a iubit, pana acum, atat de mult incat sa ii faca o asemenea surpriza. Gasesc declaratia mai mult decat frumoasa. Nu-mi impune, ci ma roaga, sa merg drept inainte pe Trumpeldor, asa, si o sa ajung pe Bar Kohba, la numarul 2. “Acolo statea mama mea”. Nu e putin sa auzi un om de 83 de ani, scriitorul tau preferat, rostind cuvintele acestea, in ordinea aceasta: “Acolo statea mama mea”. Ma gandesc la mama mea. Tac. “Ai ajuns?”. “Am ajuns”. “Parca te vad, acolo, pe scari”. Stiu eu cine a fost Bar Kohba? Stiu. Simt o manifestare a sufletului, poate chiar o revolta. Sufletul e un organism viu. Sunt fericit. Am vorbit putin – cateva minute, acolo. Glasul scriitorului meu preferat capatase o nuanta fragila, asa ca am incheiat colocvial convorbirea, invitandu-l la un pranz, la intoarcerea mea acasa, in Bucuresti. N-ar fi rau deloc, dar deloc!, un salau bonne femme. Plec spre Einstein intersectat cu Haim Levanon, unde, indeobste, innoptez. Pe Trumpeldor, din nou, intalnesc un englez care tocmai canta, cu un accent pe care il banuiesc din sudul Londrei, melodia “The show must go on”. Ajunsese la versurile “Does anybody now what we are looking for?”. Ii raspund, de pe celalalt trotuar: “Another hero - another mindless crime/Behind the curtain, in the pantomime”. Si ma ratacesc in noaptea care incepuse. Al vostru, Andrei.
Posted on: Tue, 25 Jun 2013 17:23:24 +0000