A rămâne credincios tradiţiilor moştenite face parte din prejudecăţile principale. Şi mulţi dintre acei care îşi îndeplinesc datoriile lor religioase, vor de fapt să nu mai fie bătuţi la cap cu Isus Hristos şi cu subiectele biblice. Un număr tot mai mare de oameni ajung la concluzia că au fost induşi în eroare şi înşelaţi, în politică şi în religie, cu sau fără Dumnezeu. Desigur, cei mai mulţi oameni sunt sub impresia că liderii lor religioşi fac totul ca să-i călăuzească pe calea cea dreaptă. De la naştere până la moarte oamenii sunt trataţi cu ritualuri şi ceremonii deşarte, fără să afle vreodată mesajul de mântuire, fără să trăiască personal mântuirea şi fără săgăsească pacea lăuntrică cu Dumnezeu. Marile confesiuni creştine cu structurile lor organizate nu fac excepţie. Toate păstrează o aparenţă evlavioasă, dar a sosit vremea când ar trebuie să accepte „ proba Cuvântului ” , să accepte să fie comparate cu unicul standard valabil, care este biserica de la început. A sosit momentul adevărului! O referire deşartă la Hristos, apostoli şi Biblie nu ajută nimănui. Biserici şi biserici libere, până la grupările cele mai mici, folosesc texte biblice care sunt modelate după concepţia lor. Aceasta este apoi numită Unitatea în diversitate. De fapt, creştinismul tradiţional de astăzi nu mai are nimic comun cu biserica primară.În anul 380 Teodosiu cel Mare şi Graţian pun capăt libertăţii religioase în general: „ La al II-lea Conciliu Ecumenic (381) episcopii semnează edictul împăratului Teodosiu I din februarie 380, în care împăratul îi solicită pe toţi supuşii romani să accepte credinţa trinitară creştină, aşa cum a fost formulată la Conciliul de la Niceea... Credinţa trinitară care are drept conţinut trinitatea lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfînt, este astfel mărturisirea de credinţă valabilă pentru toţi creştinii, ridicată şi favorizată ca religie de stat ” (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 212). „ Grigore de Nisa a fost una din figurile centrale ale Conciliului Ecumenic din Constantinopol, apărînd recunoaşterea credinţei niceene, contribuind decisiv la formarea învăţăturii trinitare” (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 214). „ ... fiecare cetăţean era obligat, de atunci înainte, să fie un creştin ortodox; păgînismul şi erezia deveniseră crimă împotriva statului ” (K. D. Schmidt, Grundriß der Kirchengeschichte, pag. 83). Toţi aceia care nu au urmat din motive de conştiinţă acest dictat şi nu au aderat la această „ religie de stat ” au fost declaraţi eretici. De acum a început prigoana din partea „ bisericii imperiale” creştine împotriva bisericii biblice.Sub conducerea lui Leon cel Mare (440-461) biserica universală a luat un avînt enorm. „ Biserica de stat ” s-a desăvîrşit sub împăratul Iustinian (527-565), care i-a încadrat pe preoţi ca „ salariaţi de stat ” . Este deci vizibil că nu Hristos era întemeietorul acestei „ biserici imperiale” universale, ci domnitorii politici şi religioşi, care erau interesaţi în unirea puterii în întreaga Împărăţie Romană. Din sec. al IV-lea şi al V-lea încoace, am văzut, din perspectiva istorico-bisericească, că nu mai avem de-a face numai cu istoria de mîntuire a Bisericii lui Isus Hristos şi cu diferitele devieri, care s-au dezvoltat pînă în timpul acela, revărsîndu-se într-o biserică mare, ci cu o istorie groaznică a nenorocirii, care este istoria unei instituţii „ păgîno-creştine” .În această biserică de stat oamenii au fost botezaţi forţat în sînul acesteia, iar mai tîrziu erau făcuţi membri de la naştere fără vreo posibilitate de decizie personală. Astfel prin practica nebiblică a botezului şi printr-o aderare forţată s-a creat baza pentru biserica de stat, iar prin introducerea de impozite bisericeşti s-a creat baza financiară pentru puterea bisericii de stat.
Posted on: Sun, 01 Dec 2013 15:54:21 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015