A sasea scrisoare catre cei din viata – in special cei de acasa (sau, mai simplu, “A sasea”) Ma suna mama. Ma roaga sa ii spun ce sa scrie pe coroana, caci merge la inmormantare. A murit invatoarea mea - astazi o ingroapa. Vestea ma nauceste, fara sa ma doboare. Sunt cateva zile de cand am vorbit cuiva despre ea. Sunt putini oamenii la care nu am avut niciodata obiectii. Invatatoarea mea, Paula Zelerin, este printre ei. Am o religie personala, un calendar personal cu sfinti foarte personali. Inutil sa mai spun ca. Nu stiu ce sa ii raspund mamei mele. Candva scriam, la ziar, necroloage. Cand murea cineva important, pe mine ma puneau sa il ingrop intre fraze. Scriam repede, si probabil cu emotie, desi nu fara sa ma feresc de clisee. Acum nu stiu ce sa ii raspund mamei mele. Nu stiu ce o sa fie scris pe coroana pe care o va lasa la mormantul celei de la care am invatat sa iubesc literele si, mai departe, cuvintele! Poate pentru altii, care au sfarsit in profesii cu un contact mai acut, mai brutal, mai putin nuantat cu realitatea, literele si, mai departe, cuvintele nu inseamna mult. Dar pentru mine, care traiesc din adjectivele pe care le gasesc substantivelor si din conjugarile verbelor, in special a fi, arareori a avea, inseamna totul. Nu imi place sa descriu chipurile oamenilor. Ca in Sfanta Scriptura, fizionomiile nu ma interseaza, dar pot sa va spun cum le sunt sufletele. Sufletul Paulei Zelerin a fost frumos, a fost generos, si nu imi spuneti ca acestea sunt cuvinte simple, la indemana oricui, si ca toate invatoarele trebuie sa moara, nu imi spuneti aceste banalitati barbare, caci imi veti gresi, si nu va voi ierta. Sunt un barbat déjà – dar nu vreau sa las cele ale copilului copilariei. Ma agat de trecutul meu ca de o salvare – singura. Si, acolo, in acest trecut, nu se poate fara doamna Paula Zelerin. Nu a fost prima care mi-a spus-o. Prima a fost educatoarea, tovarasa cum era pe atunci, Granate: “Tu, Andrei, ai harul povestirii”. Am incercat sa ii dau dreptate. Mai tarziu am scris si eu, ca toti ceilalti, compuneri scolaresti, am relatat cum mi-am petrecut vacantele de vara. Compunerile erau singurele care m-au interesat vreodata. Iar acum nu stiu ce sa ii scriu doamnei invatoare. Nu stiu ce sa compun! Nu am harul sfarsiturilor. Sunt departe, folosesc zilnic un alfabet ciudat, asez literele de la dreapta la stanga, si inca le rotunjesc intr-un fel anume pe care de la doamna Paula Zelerin l-am deprins. Acasa scriu inca de mana, de la stanga la dreapta, cu literele atrase irevocabil spre subsolul paginilor. Cand vreau, ajung la o caligrafie buna, de nota zece, cum stiu ca i-ar placea. De cele mai multe ori, insa, nu. Exista vesti care suna ca o sirena in Ziua Amintirii, cand evreii lasa totul si isi pleaca privirile spre pamant, si tac. Oriunde ai fi, faci asa – lasi totul, pleci privirea si taci. Astazi a fost asa o zi. Noi am fost ultima generatie a doamnei invatoare - cu noi a iesit la pensie. In vara din anul in care am intrat noi in clasa intai, ultima vara de comunism, ramasese vaduva. Era, va spuneam, asa cum au fost candva femeile – minunata cu varsta, si buna, de o bunatate care poate sa mantuiasca lumea. Imi vine sa ii spun mamei sa scrie: “Dumnezeu sa o ierte”, dar ma simt strabatut de o erezie – dar de ce sa o ierte Dumnezeu? Mai bine sa fie invers: doamna invatoare sa il ierte pe Dumnezeu, ca a facut-o muritoare, ca pe noi, ceilalti. Ma abtin. E un cer clar la Tel Aviv, las totul, plec privirea spre pamantul ales, si tac. Andrei, cel din banca intai de la fereastra.
Posted on: Sun, 30 Jun 2013 11:19:34 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015