AMINTIRI DESPRE TITUS POPOVICI si VICTOR EFTIMIU sursa:observatorul Într-o dimineatã ploioasã de Noiembrie, cred cã în anul 1951, priveam somnoros pe fereastra biroului meu dela etajul cinci din Comitetul pentru Artã din strada Lemnea, colt cu bulevardul Magheru. Alãturi de mine, Francisc Muntenu cãsca zgomotos. El era pe atunci directorul teatrelor. Ca si mine venea de undeva din Transilvania, cred cã din Arad. Vorbea bine româneste dar cu un vag accent unguresc. El îsi putea permite ca director sã vinã la lucru oricând, pentru cã avea la îndemânã un argument inatacabil pe care mai târziu l-am folosit si eu: cu o searã înainte asistase la un spectacol al Teatrului Municipal, unde trona ca directoare doamna Sturza Bulandra cãrei nu stiu de ce i se fãcea curte si i se tolerau toate capriciile de femeie bãtrânã. Avea cred vreo optzeci de ani, sau în orice caz asa arãta. Ne uitam pe fereastrã pentru cã asteptam pe Titus Popovici care urma sã vinã cu tramvaiul pe bulevard. Nu-l cunosteam încã pe Titus Popovici, dar Francisc mã anutase cu o zi înainte: “un bãiat bun, foarte destept, din Oradea Mare. L-am adus aici ca sã mã ajute. I-am spus sã nu întârzie mãcar în prima zi, pentru cã face proastã impresie la Cadre, dar lui nu-i pasã.” Nu eram obisnuit sã mã scol în zorii zilei pentru cã lucrasem ca violonist în orchestra operei din Cluj, unde ziua de lucru începea la ora zece sau chiar mai târziu. Eram lucrãtori de noapte; spectacolele se terminau pe la ora unsprezece si pânã ajungeam acasã se fãcea miezul noptii. Adesea repetitiile erau programate la ora douã astfel încât obisnuiam sã ne sculãm târziu. De când fusesem transferat la Bucuresti, ca inspector al muzicii în Comitetul pentru Artã, sufeream de nesomn. Programul de lucru începea la ora sapte, “o orã barbarã”, spunea Francisc Munteanu, care se sculase de dimineatã anume ca sã-l primeascã pe noul angajat, bun si vechi prieten al sãu. Tramvaiele treceau în sus si în jos pe bulevardul Magheru iar noi fumam tigarã dupã tigarã cercetând cu priviri ascutite pe fiecare om care cobora în statia de sub ochii nostri. Tramvaiele erau tixite. Oamenii se grãbeau la locurile lor de muncã sã semneze condica pe care cei dela Cadre o ridicau cinci minute dupã ora 7 sau opt, dupã cum era cazul. Dar Titus Popovici nu apãrea.. Dupã un timp, Francisc a tras o înjurãturã de mamã la adresa lui Titus si a plecat în biroul lui de pe acelas etaj dar care nu dãdea spre bulevard. O orã sau douã mai târziu Francisc reveni. Nu avea obiceiul sã batã la usã, (obicei burghez!!!) asa cã m-am pomenit cã cineva deschide larg usa si un tânãr subtire si înalt, intrã urmat de Francisc. Îmi întinse mâna si îsi spuse numele. L-am examinat cu multã atentie. Era brunet, cu pãrul tuns scurt, cu ochi negri sclipitori si cu o privire ironicã nu de moment ci permanent instalatã în sufletul lui. Zâmbea ca si cum cineva ar fi spus o glumã nu tocmai reusitã. Avea o tinutã dreaptã, mai degrabã de atlet si nu de om al cãrtii, cum bãnuiam eu. Era corect îmbrãcat într-un costum cenusiu cam vechi, cu gulerul cãmãsii deschis, asa cum se purta atunci de cãtre cei care nu aveau functii înalte si care nu voiau sã treacã drept filfizoni. Sefii nostri în schimb erau totdeauna cu cravatã la gât si cu costume bine cãlcate. Mã întrebã de unde sunt, si cum îmi place la Bucuresti. I-am spus cã nu prea îmi place Bucurestiul pentru cã e prea multã lume pe strãzi. Francisc ne lãsã sã pãlãvrãgim si plecã pentru cã avea de lucruiar Titus mã întrebã cine sunt sefii cei mari si cum mã înteleg cu ei. I-am spus cã ministrul nostru, Presedintele Comitetului de Stat, era Eduard Mezincescu cu care nu vorbisem niciodatã pentru cã între el si mine erau interpusi un sef de serviciu, un director si un vicepresedinte, M.T. Vlad, de care depindea si directia muzicii si directia teatrelor, pe lângã directia artelor plastice si cea a cinematografiei. “Si ãsta cum cum e?” I-am povestit pe scurt cã e antipatic, distant, arogant si cã face pe desteptul. Mi-a cerut amãnunte si atunci i-am spus cã m-am dus la el cu o listã de compozitori, cerutã de el, cu numele compozitorilor strãini ale cãror opere pot fi cântate sau jucate în România. Mi-a smuls lista din mânã si a citit-o. Dupã vreo zece minute s-a sculat dela birou, bineînteles cã eu stãteam în picioare, a început sã se plimbe în lung si în lat vorbind cu ton ridicat si reprosându-ne lipsa de orientare politicã. În cele din urmã a aruncat lista pe jos si m-a întrebat cum de am îndrãznit sã pun pe listã un compozitor neamt, ca Brahms, compozitorul preferat al lui Hitler. “Si tu ce-ai zis?” “N-am zis nimic. Am salutat si am plecat cu coada între picioare.” “E un tâmpit. Trebuia sã-i spui cã habar n-are. Compozitorul preferat al lui Hitler era Wagner. Eu asa as fi fãcut.” spuse Titus uitându-se urît la mine. Curând am aflat dela Titus cã vicepresedintele nostru, Maghiar Tivadar Vlad, era tâmplar de profesie, din Timisoara, evreu, ilegalist, sustinut de Ana Pauker. Titus era încã Utecist, abia îsi terminase studiile universitare. Nu mai tiu minte cum a procedat si când pentru a deveni membru de partid, dar nu pentru multã vreme, cum se va vedea mai jos. În ori ce caz, întâmplarea pe care mi-o amintesc foarte bine si care a dus le excluderea temporarã din partidul comunist a avut loc cam la un an dupã numirea lui ca inspector al teatrelor în Comitetul de stat pentru Artã. Atât directia muzicii cât si directia teatrelor si directia artelor plastice, aveau sarcina de a stimula crearea de lucrãri progresiste noi, care sã reflecte schimbãrile sociale esentiale precum si binefacerile aduse si introduse de partidul comunist si de guvern. În acest scop se ofereau scriitorilor si compozitorilor sume mari de bani, prin institutii speciale: fondul literar, fondul muzical si fondul plastic. Victor Eftimiu care avea pe atunci ceva peste 60 de ani, supranumit “singurul clasic în viatã” (ceea ce nu era tocmai adevãrat pentru cã Mihail Sadoveanu trãia încã) a fost invitat de Francisc Munteanu, la propunerea lui Titus, la directia teatrelor si i s-a propus sã scrie o piesã de teatru inspiratã din trecutul de luptã pentru dreptate socialã al poporului român. Victor Eftimiu a spus cã tocmai terminase “o piesã care sunt sigur cã o sã vã placã. E vorba despre Iancu Jianu, faimosul haiduc olten, un adevãrat erou popular.” S-a stabilit o zi si o orã când Victor Eftimiu îsi va citi piesa. L-am cunoscut bine pe Victor Eftimiu. Stiam cã scrisese poezii, romane si multe piese de teatru, printre care Cocosul Negru, Omul care a vãzut moartea, precum si imnul national albanez. Eftimiu era de origine albanez, ceea ce nu se prea stia. Fiu al Albaniei, faimos, bogat, i s-a comandat prin 1928 sã scrie un imnul national pentru regatului Albaniei, unde rege era Ahmed Zogu. Eftimiu a scris cu multã usurintã versurile imnului, dar cum trebuia si muzicã, le-a pus pe muzica cântecului nostru românesc, “Desteaptã-te române.” A fost frumos rãplãtit, a primit premii si pentru text si pentru muzicã iar de-atunci pânã la invazia comunistã, imnul Albaniei a rãmas cel scris de Victor Eftimiu. Cred cã povestea aceasta, (poate nu-i adevãratã) am auzit-o tot dela Titus Popovici. Am participat si eu la lectura piesei lui Eftimiu, Iancu Jianu. Scriitorul mã invitase pentru cã avea de gând sã scrie si un libret de operã pe aceiasi temã, ceea ce a si fãcut dupã cum vom vedea mai jos. Deci, ne-am strâns cu totii în biroul destul de încãpãtor al lui Francisc Munteanu. De fatã era si Margareta Bãrbutã, sefa serviciului de repertoriu, de al cãrei cuvânt trebuia sã se tinã seama pentru cã numai pe baza referatului ei piesa urma sã fie acceptatã sau nu. Margareta Bãrbutã publica cronici teatrale prin revistele vremii si se considera specialistã în probleme de teatru. Poate cã si era, nu-mi amintesc. În fine Victor Eftimiu si-a scos haina, si-a suflecat mânecile cãmãsii si a început sã citeascã. Cum era un bine cunoscut si prolific autor de piese, avea si experienta lecturii obisnuite în teatru. Nu citea cum ar fi cititi ori care altul dintre noi, asa cum se citeste o povestire sau un text de roman, ci interpreta ca un actor. Când vorbea Iancu Jianu, folosea un ton grav, de bas, apãsând pe fiecare cuvânt si luând o pozitie si o mimicã adecuatã caracterului personajului. Îsi îndrepta statura, se încrunta, ridica o sprânceanã si dãdea porunci. Când vorbea Ilinca, sau Ruxandra sau Smãrãndita, (nu mai stiu numele ibovnicei lui Jianu), Eftimiu cu o voce subtire, femeiascã, alintându-se cu cochetãrie, declara dulce: “dar eu nu pot trãi fãrã tine, stãpânul meu.” Urma rãspunsul grav, al lui Jianu; Eftimiu îsi modifica pozitia, mimica si vocea, apoi se transforma iar în Ilinca sau în Ruxandra. Trebuie sã spun aici cã în mod normal Eftimiu avea o voce groasã, putin rãgusitã din cauza fumatului. Era scund si cam gras astfel încât nu era deloc convingãtor când încerca sã imite statura falnicã a lui Jianu, sau trupul si postura plãpândei Ilinca. Titus a început sã râdã pe înfundate, ascunzându-se în spatele Margaretei Bãrbutã. Francisc nu avea cum sã se ascundã, pentru cã stãtea alãturi de Eftimiu, cu fata spre noi. Si-a acoperit fata cu palmele încercând sã-si înãbuse râsul. I-am dat un ghiont lui Titus dar tocmai atunci Eftimiu declara dragoste nesfârsitã lui Jianu, prin gura delicatei ibovnice. Titus nu se mai putu stãpâni si izbucni înr-un râs nervos, cu atât mai clocotitor cu cât si-l înãbusise mai mult timp. Francisc se ridicã si alergã spre usã, ca si cum ar fi avut o colicã intestinalã. Eftimiu se opri, îsi strânse hârtiile si-le vârî în servietã. Rosu de mânie, spuse scurt ‘sã vã fie rusine, mãgarilor.’ Iesi trântind usa si se duse direct la ministrul nostru, Eduard Mezincescu. Urmarea a fost cã Titus si-a pierdut slujba chiar a doua zi. Trebuie sã spun cã aproximativ în aceiasi perioadã Titus scrisese un fel de odã comicã despre Mezincescu. Versurile circulau din gurã în gurã pe la toate etajele. Îmi pare rãu cã le-am uitat. Cum era de asteptat, s-a gãsit cineva care l-a pus la curent pe cel vizat, iar acum, când Titus era dat afarã, se spunea cã motivul nu era purtarea lui lipsitã de respect fatã de un mare scriitor ci o rãzbunare a ministrului. Scurtã vreme dupã aceea a fost dat afarã si Francisc Munteanu. Amândoi si-au pierdut si calitatea de membru de partid, ni s-a spus în cadrul unei sedinte sindicale. Francisc era însurat si avea un copil, deci pierderea slujbei fusese o loviturã gravã. Titus locuia cu ei. Si cine a venit în ajutorul lor? Victor Eftimiu. Le ducea de mâncare si le dãdea bani. Locuiam destul de aproape de ei, undeva în spatele liceului Mihai Viteazu. Veneau pe la mine destul de des, mai ales ca sã asculte la radio meciuri de fotbal importante. Amândoi scriau si sperau sã se afirme ca scriitori. Francisc lucra la o povestire lungã, Leanta, care a si apãrut în Viata Româneascã, iar Titus lucra de zor la romanul Strãinul. Scria zece-douãzeci de pagini pe zi asa ca nu m-am mirat prea tare când romanul a apãrut. In acelas timp scrisesem si eu un roman, ‘Ceterasul’ pe care îl citiserã si Titus si Francisc. Francisc mi-a spus cã nu e pe linie iar Titus mi-a recomandat sã schimb sfârsitul. Verdictul editurii a fost cã eroul romanului ar trebui ca la sfârsi sã se înscrie în partid. În discutia cu ei, Francisc a declarat cã dacã lui i s-ar fi cerut sã transforme ‘Leanta’ într-o epigramã ar fi fãcut-o fãrã sã stea pe gânduri. Eu sustineam cã Ceterasul nu se poate înscrie în partid pentru cã toatã evolutia lui dela începutul cãrtii demonstra izolarea în care trãieste artistul, care, concentrat asupra operei sale, e atât de absorbit de arta lui încât e rupt de societate si de problemele ei. Titus s-a oferit sã opereze el trupul cãrtii si al eroului, dar fireste cã n-am fost de acord. Pe urmã amândoi amicii mei au intrat în Uniunea Scriitorilor. Se pare cã Titus a devenit curând unul din cei mai acerbi sustinãtori ai aplicãrii politicii partidului în creatia literarã si denuntãtorul numãrul unu al oricãrei abateri dela linia oficialã. Am auzit cã lua cuvântul adesea ca sã condamne pe X sau Y scriitor care nu se conforma fãrã murmur cerintelor patidului. Nu ne-am mai vãzut multã vreme, ani de zile. Începuse sã scrie scenarii de film ca sã câstige bani multi. Francisc s-a apucat de regie de film, în acelas scop. Au reusit amândoi, s-au îmbogãtit, aveau locuinte luxoase, o duceau nu se poate mai bine. Titus a fost ales membru supleant în Comitetul Central al patidului comunist. Când l-am întâlnit întâmplãtor la mare, venea dela pescuit. Era îmbrãcat ca un pescar amator american, avea o unditã americanã, si un soi de tichie care sã-l apere de soare. M-am bucurat si am încercat sã-i vorbesc. S-a oprit în fata mea, m-a întrebat ce mai fac, dar nu se uita la mine ci cu priviri furise, se uita la stânga si la dreapta, ca cineva urmãrit de politie. Mi-am dat seama cã îi era teamã sã nu fie vãzut vorbind cu unul ca mine care nu eram în partid si deci puteam fi oricând suspectat de relatii cu dusmanul de clasã. L-am asigurat cã prezenta mea nu e compromitãtoare si i-am urat succes în cariera politicã pentru înfãptuirea cât mai grabnicã a idealurilor mãrete ale partidului. Am plecat fãrã sã ne dãm mâna si nu ne-am mai întâlnit niciodatã, dar dupã multi ani am cunoscut în Italia pe cineva care servise ca ghid de vânãtoare oficial pentru înaltii demnitari. Mi-a povestit ce bun vânãtor era Titus Popovici, cum îl însotea pe Ceausescu si cu câtã dexteritate mânuia armele de vânãtoare cele mai moderne, cumpãrate sau primite cadou din America. Nu credea nici o iotã din povestea lansatã oficial prin 1995-96, dupã care Titus s-ar fi împuscat din gresalã în timpul unei partide de vânãtoare. Stia prea multe si începuse sã vorbeascã. Si asta a fost tot Sã ne reîntoarcem însã la Victor Eftimiu. Ata cum directia teatrelor plãtea bani buni pentru a stimula creatia de piese de teatru, directia muzicii din care fãceam cu onoare parte, urmãrea dezvoltarea creatiei muzicale de tip nou. Victor Eftimiu l-a convins pe compozitorul Paul Constantinescu sã scrie muzica pe libretul sãu Iancu Jianu. Libretul fusese înaintat directiei muzicii care ceruse si avizul directiei teatrelor, dar avea obligatia de a solicita si aprobarea consilierului sovietic, Ciucov. Pe lângã fiecare minister fusese detasat un consilier sovietic a cãrui menire era dupã cum se stie, sã veghieze asupra aplicãrii sarcinilor de partid în productie. Ciucov al nostru fusese dupã gurile rele, regizor de culise la o operã din provincie, Odesa sau Kiev. Un regizor de culise este un fel de tehnician de scenã, care supravegheazã executarea schimbãrii de decoruri, corecta schimbare de lumini, prezenta din timp a artistilor pe scenã, cu un cuvânt bucãtãria mãruntã a spectacolului. El are o functie de excutant si este tratat ca atare de directorul de scenã, numit si regizor artistic, care adesea tipã la el, îl face cu ou si cu otet pe drept sau pe nedrept. El tace si înghite pentru cã e obisnuit cu toanele regizorilor artistici si dirijorilor, adevãratii creatori ai spectacolului. Cum Ciucov nu stia româneste deloc, era urmãrit peste tot de Sarah, traducãtoarea lui, o basarabeancã plinã de tact. Cum se obisnuia, trebuia sã se facã o discutie asupra valorii libretului, iar dacã acesta era aprobat de cei în drept, libretistul si compozitorul era îndreptãtiti la prima transã din onorariu. În ziua fixatã pentru discutii, ministrul Mezincescu mã chiemã în cabinetul lui si-mi spuse cã este silit sã plece urgent la Brasov pentru cã “a crãpat Stalin... adicã statuia lui Stalin,” si cã deci, dacã nu va fi înapoi pânã la ora 6, sã începem sedinta fãrã el.” N-a reusit sã vinã la timp si deci am început sedinta. Asista directorul teatrelor, (i-am uitat numele) Margareta Bãrbutã despre care am pomenit mai sus, Ciucov cu traducãtoarea lui, Victor Eftimiu si Paul Constantinescu, si poate încã cineva. Am anuntat cã tovarãsul ministru a fost nevoit sã plece la Brasov si cã probabil se va întoarce înainte de a sfârsi noi discutiile. Directorul teatrelor luã primul cuvântul pentru cã avea gradul cel mai înalt si spuse cã dupã pãrerea lui, libretul este foarte bine scris si cã propune sã fie aprobat. Eram convins cã nu citise libretul dar cum era vorba de Eftimiu, nu îndrãznea sã critice opera marelui scriitor clasic în viatã. Margareta Bãrbutã sublinie cu dibãcie aspectele bune ale lucrãrii, ridicã în slava cerului socialist pe autor, si cã singura ei nelãmurire, ea nefiind specialistã în opere muzicale, ar fi fost poate actul final prea scurt. Mi-a venit rândul mie. Am spus câteva cuvinte despre Paul Constantinescu ale cãrui compozitii le admiram sincer, si am declarat si eu cã libretul este bun, va suferi desigur oarecari modificãri neînsemnate dictate de cerinte muzicale, cã actul ultim nu era prea scurt deoarece versurile cântate de cor se vor repeta de câteva ori, cee ce va lungi durata cu cel putin zece minute. Acum era cazul ca Ciucov, în lipsa ministrului, sã tragã concluziile. Spuse rar, prin traducãtoare, cã nu pretinde a fi un bun cunoscãtor al istoriei glorioase a viteazului popor român dar cã desigur existã asemãnãri între istoria poporului român cu istoria poporului sovietic. În baza acestei asemãnãri îsi permite sã spunã cã într-adevãr eroi ca Iancu Jianu au existat si au intrat în legendã. Ei si-au riscat viata încercând sã corecteze racilele sociale ale regimurilor burghezo- mosieresti, au devenit figuri legendare pe care tinerii le imitau si erau priviti în decursul secolelor ca modele de comportare si de eroism. Sarah traducea frazã dupã frazã, se mai corecta, mai înlocuia câte un cuvânt care iliustra mai bine o nuantã din vocabularul rusesc. . Eftimiu asculta atent, eu mã uitam la ceas si la Paul Constantinescu care asculta cu evlavie prefãcutã, cuvântarea consilierului sovietic. As fi vrut ca ministrul sã aparã înainte de sfârsitul sedintei pentru a nu lãsa impresia cã Ciucov are autoritatea de a decide asupra destinului operelor românesti. Simtem cã Eftimiu nu era prea încântat de ceea ce spunea Ciucov, dar se supunea cu rãbdarea impusã de nevoia de bani. Ciucov continua sã sublinieze rolul de model educativ al lui Iancu Jianu ale cãrui fapte vor influenta caracterul tineretului nu numai din generatia istoricã a timpului sãu ci si din generatiile actuale pentru cã tineretul de azi se va înghiesui sã vadã si sã asculte o operã nouã, scrisã pe baza celor mai avansate principii de artã socialistã. “Nu trebuie sã neglijãm rolul educativ al artei contemporane,” spuse Ciucov cu convingere. Pe urmã adãugã: Dar cum poate fi Iancu Jianu un model de comportament social, când are în fiecare sat o ibovnicã? Ce impresie va face eroul nostru asupra spectatorilor când bea vadrã dupã vadrã de vin, îsi abandoneazã sotia, luptãtoare credincioasã împotriva boierilor, se culcã cu fiecare femeie ce-i iese în cale... Este un desfrânat, un betiv, ale cãrui actiuni josnice nu pot sevi scopul nobil al luptei de eliberare etc. etc. Deodatã Eftimiu bãtu cu pumnul în masã. “Cine e-i prostul ãsta dragã? Câte cãrti a scris? Cum îndrãzneste sã-mi dea mie sfaturi de cum se scrie un libret de operã? Ce naiba cautã aici? Sã se ducã la el acasã sã care decorurile nu sã vinã la noi ca mare specialist dramatic... Sarah îngãlbenise. Ciucov o pisa sã-i traducã ce spunea Eftimiu. Se vedea din glasul, din gesturile si din mimica scriitorului, cã nu-i adresa omagii. Sarah încerca s-o scalde, dar Eftimiu, furios ca un taur, striga din ce în ce mai tare. Ciucov se ridicã si iesi urmat de Sarah. Se fãcu liniste. Eftimiu întrebã când vine Mezincescu, dar nimeni nu stia. Paul Constantinescu spuse cã ar fi poate cazul sã lãsãm totul pe a doua zi. Au plecat toti la treburile lor, adicã acasã. M-am dus la cabinetul ministrului unde am gãsi-o pe Speranta, secretara, cãreia i-am povestit ce s-a întâmplat. S-a luat cu mâinile de cap. Concluzia? Ciucov a plecat din România foarte curând si a fost înlocuit de un alt consilier, Bunin, muzician de profesie cu care se putea discuta altfel. Eftimiu si Paul Constantinescu si-au luat transa din onorariu si au scris opera Haiducii care s-a jucat în provincie, cred cã la Timisoara, dar eu nu mai eram acolo sã mã bucur de frumusetea unei opere scrisã pe baza principiilor celor mai avansate ale artei socialiste. Victor Eftimiu fãcea parte dintr-o generatie de intelectuali cu care ne putem mândri astãzi. Era un ‘domn’. Îmbrãcat cu grijã, elegant chiar, vorbea frumos, fãcea glume, era foarte manierat si binevoitor. Fuma pipã. Într-o bunã zi, intrând în biroul meu a simtit miros de tutun de pipã. Si eu fumam pipã si-mi cumpãram cel mai bun tutun posibil, adicã singurul care exista. “Ce tutun e ãsta? Miroase a frunzã de sfeclã.” I-am arãtat cutia verde de tutun. A deschis-o, a mirosit tutunul si mi-a spus: “Uite, am sã-ti aduc eu un tutun bun. Îl primesc de la ambasadorul egiptean. Nu-l costã mare lucru sã-mi dea câteva cutii în plus.” Sã fiu sincer, nu l-am crezut, dar dupã câteva zile având treabã pe la minister, mi-a adus într-adevãr douã cutii de tutun excelent. Victor Eftimiu locuia într-o casã cu grãdinã lângã Cismigiu. Când treceai prin marginea dinspre miazã-noapte a Cismigiului, puteai sã privesti peste gard în curtea casei lui. Nu stiu care sculptor îi fãcuse portretul, un bust asezat pe un piedestal înalt. Trecãtorii puteau astfel admira pe scriitor sculptat în piatrã. Circula o glumã nevinovatã pe tema asta. Cicã doamna Eftimiu îi spunea servitoarei: du-te dragã în curte si sterge pe domnul de praf. Eftimiu a scris mult. Versuri, povestiri, romane, piese de teatru. Era foarte cunoscut si admirat de tineret. Observ cã în presa literarã din tarã nu se mai spune azi nimic despre el si nu am auzit ca romanele si piesele lui sã fi fost reeditate, dar sunt sigur cã într-o bunã zi se va gãsi un istoric literar inteligent care sã steargã praful, nu de pe statuie, ci de pe cãrtile lui care ne-au încântat în anii tineretii. Cred cã a murit în 1971. de Eugen Giurgiu 9/2/2002
Posted on: Thu, 24 Oct 2013 15:03:23 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015