ANALIZATORUL VIZUAL ŞI PROCESELE SENZORIALE, 1. - TopicsExpress

ANALIZATORUL VIZUAL ŞI PROCESELE SENZORIALE, 1. ANALIZATORUL VIZUAL ŞI PROCESELE SENZORIALE, ÎN CROMOTERAPIE Văzul este unul dintre cele mai complexe şi mai importante aparate senzoriale, el având un rol essenţial în orientarea şi deplasarea în spaţiu şi în perceperea de la distanţă a obiectelor. Stimulul specific, în raport cu acţiunea căruia s-a desfăsurat acest process, a fost lumina, ca segment al spectrului electromagnetic, cuprins între lungimile de undă (380 -390) mm si (780-790) mm. Senzaţia subiectivă de lumină, în delimitarea ei se ia ca reper percepţia umană. Aceasta a creat accepţiunea psihofizică şi psihofiziologică a termenului de lumină, el desemnând aceea porţiune a razelor spectrale care este efectiv receptată de organul vizual al omului şi a carei acţiune determină senzaţii specifice. Senzaţia de culoarea este rezultatul impresiei produse asupra ochiului de către diferite radiaţii luminoase, în ultima analiză o entitate psihică. Deci culoarea este o senzaţie! Dar ea nu reprezintă o stare psihică absolută. Senzaţia de culoare nu este un produs al activităţii spontane, independente, a analizatorului vizual, ci rezultatul reflectării transformărilor fascicolului de unde electromagnetice la suprafaţa diferitelor corpuri materiale pe care le luminează direct sau indirect. Astfel, în plan comportamental, culoarea ne orientează nu în raport cu lumea noastră internă, ci cu cea externă, şi de aceea îi conferim statut de proprietate reală, obiectivă şi spunem că o percepem ca pe o determinare intrinsecă, specifică a obiectelor.(31). Aşadar, senzaţia culorii depinde de trei factori: constituţia obiectului şi cu deosebire cea a suprafeţelor sale, ce absorb sau reflectă, în mai mare sau mai mică măsură, unele sau altele din radiaţiile spectrului; apoi felul şi calităţile razelor luminoase ce izbesc obiectul şi se reflectă spre privitor şi în sfârşit, ochiul care percepe mesajul să-l transmite creierului.(14) Cel ce a emis ipoteza după care energia luminoasă nu este emisă şi absorbită ca o rază continuă, ci în porţiuni izolate, a fost abia Max Planck, autorul teoriei quantelor. Iar ceva mai târziu Albert Einstein a demonstrat că ea este un fel de „atom al energiei strălucitoare”. Fizica actuală a demonstrat că lumina este discontinuă şi continuă totodată, constituind unul din procesele particulelor (quantelor) şi a undelor. Astfel, lumina este emisă sau transmisă energiei în forma undelor sau a corpusculilor electromagnetici, ce se propagă cu uluitoarea viteză de 300 000 Km pe secundă, în linie dreaptă. Dar din marea scală a radiaţiilor electromagnetice – sau a spectrului energiei radiante – ce se întinde de la razele cosmice, până la cele de radio-emisie, ochiul omenesc percepe un sector relativ restrâns: situat între segmentul razelor ultraviolete, având unde scurte şi cel al infraroşiilor, cu unde lungi. Deci lumina este doar acea parte a radiaţiilor electromagnetice care este perceptibilă de ochiul omenesc. Descompunând, printr-o prismă de cristal; lumina albă în cele şapte culori ale curcubeului, Newton a demonstrat calitatea calitativă a acestor radiaţii, pe care fizica de azi le situează cam între 400 milimicroni (mμ) pentru violet şi 700 mμ pentru roşu, lungime de undă. Frecvenţa oscilaţiilor energiei electromagnetice pe secundă se află într-un raport invers proporţional cu lungimea de undă (μ), exprimată în milimicroni.(14) Frecventa unei unde este data de numarul complet de unde care trec printr-un punct in fiecare secunda si se masoara in cicli pe secunda. Sa luam un exemplu pentru a usura intelegerea: valurile inalte de 10 m ale unui ocean care se lovesc de tarm la fiecare 5 secunde au o frecventa de 5, in timp ce valurile de 10 m ale unui ocean care se lovesc de tarm la fiecare 10 secunde au o frecventa de 10. Cu cat mai frecvente sunt valurile, cu atat mai inalta este frecventa. Deci : cu cat mai inalta este frecventa unei culori, cu atat mai aproape sunt valurile undei energiei (au lungimea de unda mai mica). Culorile cu cea mai inalta frecventa sunt – violet – indigo – albastru Culorile cu cea mai joasa frecventa de unda sunt – galben – orange – rosu Cantitatea de energie dintr-o unda luminoasa este direct proportionala cu frecventa sa , astfel incat, o unda luminoasa cu o frecventa mai mare are o energie mai inalta decat o unda luminoasa de joasa frecventa. (5) Anumite culori care iradiază mai mult, acţionează mai puternic asupra tonurilor învecinate. Iar culorile cu unde scurte dau impresia de răceală (violeturi, albastruri, verzuri-albăstrui) pe când cele cu unde lungi dau senzaţia de căldură (roşuri, portocaliuri, gălbenuri). Tot deosebirile dintre puterile radiaţiei explică de ce unele culori par că vin în faţă (roşu) şi altele par că se retrag (albastru); proprietăţi ce au fost utilizate în pictura clasică pentru obţinerea iluziei de spaţiu. Şi tot coeficientul energetic al culorilor este cel ce acţionează puternic asupra sensibilităţii noastre, condiţionându-ne psihologic. „Marea descoperire a epocii noastre, afirmă Pierre Francastel , este puterea psiho-fiziologică a culorii şi în acest domeniu artiştii au fost, ca de atâtea ori, precursori intuitivi, lent ajunşi apoi de savanţi.(14) Dar lungimile de undă, ca delaltminteri atât numărul, cât şi denumirile culorilor spectrului, continuă să fie controversate Lungimea de unda este distanta strabatuta de o unda intr-un timp egal cu o perioada T. Revenind la exemplul anterior cu valurile oceanului, putem defini lungimea de unda ca distanta dintre 2 valuri succesive calculata atunci cand trec prin acelasi punct. Intr-un ocean plin de valuri care sunt la 10 metri distanta unele de celelalte, putem spune ca lungimea de unda este de 10 metri, iar intr-un ocean cu valuri care se afla la 30 de metri distanta unele de celelalte lungimea de unda va fi de 30 de metri. Cu cat mai mare e distanta care separa doua valuri, cu atat lungimea de unda va fi mai joasa. Acelasi lucru se aplica si luminii. Rosul are o lungime de unda de 700 nanometri (o unda strabate doar 7 zeci de milionimi dintr-un metru) in timp ce violetul are o lungime de unda mai joasa (fiecare unda violet va strabate o distanta mai mare). (5) Lungimea de undă este însă doar una din cele trei caracteristici principale ale senzaţiei cromatice. Ea stabileşte culoarea propriu-zisă – greşit denumită uneori şi tonalitate. În mod teoretic, orice lumină descompusă trebuie să dea cele şapte culori ale spectrului. Ele apar însă rareori împreună: de exemplu, când fascicolul străbate prisma de cristal sau în curcubeu (unde picăturile de apă ce se află în suspensie în atmosferă, joacă rolul prismei). În mod obişnuit însă, razele spectrului sunt absorbite în cea mai mare parte de corpurile luminate. Astfel un corp ce absoarbe exact celelalte şase raze şi reflectă numai galben, ne apare de culoare galbenă, ş.a.m.d. Pentru aceasta însă trebuie ca porţiunea de bandă spectrală ce este reflectată – foarte îngustă de fapt – să fie precis delimitată, adică perfect monocromatică. Sau altfel spus, fascicolul să aibă o singură lungime de undă electromagnetică. Şi atunci, avem de-a face într-adevăr, cu o culoare absolut pură sau spectrală. Cele mai frecvente cazuri sunt însă cele ale culorilor compuse, datorite reflectării unor fascicole de lumină policromatică. Extremele acestei serii de variante sunt: fie percepţia acromatică de alb – când suprafaţa corpului reflectă absolut toate razele spectrului primite; fie cea acromatică la negru – când ea absoarbe absolut toate razele. Între aceste două cazuri limită – care nu se întâlnesc, dealtmiteri, în mod absolut în practică – se înşiruie infinitatea cromatică a lumii, datorită nesfârşitelor varietăţi ale posibilităţilor pe care le are un corp de a absorbi anume radiaţii şi a reflecta altele. O mare varietate a capacităţii de reflexie găsim şi în gama factorilor de reflexie ai culorilor, ce merg de la 4% pentru negru, până la 85% pentru alb Luminozitatea sau strălucirea: reprezintă gradul de intensitate sau încărcătura energetică a razelor de lumină, respectiv a undelor electromagnetice, reflectate de o anumită culoare. Este determinată de amplitudinea undei luminoase. Culo­rile deschise (luminoase) sau străluci­toare reflectă mai multă lumină decât cele închise. Culoarea cea mai luminoasă este culoarea albă, iar cea mai puţin luminoasă, culoarea neagră. Culorile de la marginea spectrului vizual (albastru, violet) au o strălucire mai mică decât cele de la mijloc (galben). O culoare cromatică este cu atât mai luminoasă cu cât este mai îndepărtată de negru.(81) A doua caracteristică, din cele trei variabile senzoriale ale culorii, ar fi luminozitatea: „valoarea” din pictură, denumită uneori şi „ton”. Ea reprezintă de fapt intensitatea, însuşire fundamentală a luminii, ce se măsoară fotometric cu diverse unităţi: 1fot reprezintă luminatul pe o suprafaţă de 1cm pătrat, în condiţiile unui flux luminos de 1 lumen; iar 1 lux reprezintă luminatul pe 1 m pătrat, la acelaşi flux. Termenul folosit pentru puterea sursei de lumină este luminescenţa în fotometrie şi colorimetrie şi leucie, în psiho-fiziologie.(14). Luminescenţa – cum s-a mai spus – termen folosit în fotometrie şi colorimetrie, sau luminozitatea, în vorbirea artistică şi cea curentă, poate fi cea a unei surse luminoase; şi atunci se măsoare prin raportul dintre puterea sa de emisie – intensă sau slabă – şi suprafaţa emiţătoare. Măsura luminozităţii suprafeţelor reflectate o dă factorul de luminescenţă, ce reprezintă raportul dintre puterea de reflectare a suprafeţei şi o lumină incidentală a cromatică. Adjectivele ce trebuie să exprime factorul de luminescenţă sunt deschis sau închis. Numai că el se poate exprima şi în numere, ca de pildă, pentru a lua două cazuri extreme; factorul de luminescenţă al unei catifele negre este de ordinul 1 până la 2%, în vreme ce cel al unei foi de hârtie albe este de 70 până la 80%. Este adevărat că procesul percepţiei obiectului, fluxul luminos capătă o mare însemnătate, putând modifica radical aspectul suprafeţelor. Totuşi factorul de luminescenţă – valoarea constantă – reprezintă un excelent mod de apreciere. Astfel, de pildă, o hârtie albă privită în cameră, cu perdelele trase, va reflecta incomparabil mai puţină lumină decât o hârtie neagră privită la exterior, în plin soare. Şi totuşi ochiul percepe hârtiile diferit. „Prin urmare – spune Yves Galifret – identificarea perceptivă asupra feţelor reflectante este întemeiată nu pe cantitatea absolută de lumină pe care o reflectă suprafeţele, ci pe raportul dintre cantitatea pe care o primesc şi cantitatea pe care sunt în stare s-o reflecte. Într-adevăr, ceea ce permite identificarea diferitelor suprafeţe nu este fluxul luminos pe care ele îl reflectă, deoarece acesta variază constant în funcţie de luminat, ci posibilităţile pe care le au de a reflecta fluxul incident, adică factorul de luminescenţă caracteristic, care este invariabil. Această atitudine este deci fundamental opusă celei adoptate faţă de surse, pentru care factorul invariabil fiind valoarea absolută a luminescenţei, identificarea se bazează pe această valoare. În franţuzeşte, de pildă specialiştii deosebesc termenul de luminozitate, corespunzând luminiscenţei sursei luminoase, şi clarité, corespunzând factorului de luminiscenţă al suprafeţelor reflectate. În acest sens, cuvântul clarité nu-şi are corespunde în româneşte, căci traducerea sa cu claritate, cu limpezime sau pur şi simplu cu lumină, nu exprimă factorul de luminescenţă. Cum s-a văzut, pentru aceste noţiuni, psihologii şi fiziologii folosesc termeni speciali: pentru luminozitate – fanie – iar pentru factorul de luminozitate (clarité) – leucie. (14) Pentru a se produce o senzatie de lumina constientizabila, este necesar ca fiecare componenta a energiei radiante, care are o anumita configuratie spatio-temporala, sa poarte pana la receptor o incarcatura minima de energie electromagnetica. De aceea primul parametru dupa care trebuie analizat stimulul vizual specific este cantitativ. Unitatea etalon in care se exprima in valori cantitative specifice orice flux luminos este lumenul. Fluxul luminos emis de o sursa iradiaza in toate partile si el caracterizeaza forta sursei date. Unitatea de masura a distributiei iradiatiei pe diferite directii ale spatiului este dat de intesitatea luminii. Ea se determina raportand fluxul de lumina ce se propaga intr-o anumita directie la asa-numitul unghi corporal. Intensitatea luminii este direct proportionala cu fluxul luminos si invers proportionala cu marimea unghiului corporal. Cu cat fluxul luminos va fi mai mare, iar deschiderea prin care trece el mai ingusta, cu atat intensitatea luminii va fi mai puternica, si invers. Luminozitatea caracterizeaza fluxul emanat de o sursa in toate partile, fara a considera pozitia observatorului; claritatea se refera la acest fascicul de raze orientat in directia observatorului. Toate cele cinci dimensiuni ce definesc din punct de vedere cantitativ stimulul luminos – fasciculul luminos, intensitatea, iluminatul, luminozitatea si claritatea – se afla intr-o relatie de interdependenta si toate influenteaza intr-un sens sau altul; dinamica sensibilitatii si receptiei vizuale. Trebuie insa precizat ca ochiul nostru percepe in mod nemijlocit si distinct numai ultima dimensiune – claritatea; celelalate dimensiuni se apreciaza indirect, dupa claritatea obiectelor din jur. Cel de-al doilea parametru dupa care trebuie analizat stimulul specific al sensibilitatii vizuale este lungimea de unda ( l ). Aceasta depinde de frecventa vibratiilor sau pulsatiilor electromagnetice pe secunda: cu cat frecventa este mai mare, cu atat lungimea de unda este mai mica, si invers. Efectul desprinderii si diferntierii undelor dupa lungimea lor se traduce in plan psihologic prin senzatia de culoare. In functie de componenta spectrala a fascicolului radiant care impresioneaza receptorul, senzatia de culoare poate fi pura (o singura lungime de unda) sau impure (mixata, cu doua sau mai multe lungimi de unda).(30) Corespondenta dintre lungimile de unda ale spectrului luminos: Ton cromatic; violet are limitele valorice ale l intre390-450 mm indigo are limitele valorice ale l intre 451-480 mm albastru are limitele valorice ale l intre 481-520 mm verde are limitele valorice ale l intre 521-575 mm galben are limitele valorice ale l intre 576-590 mm portocaliu are limitele valorice ale l intre 591-620 mm rosu are limitele valorice ale l intre 621-800 mm Latimea fasiei monocromatice in mm: violet 60; indigo 29; albastru 39 (incluzand si nuantele albastru-verzui); verde 54 ( incluzand si verde-albastrui); galben 14; portocaliu 29; rosu 179. Se observa o inegalitate a intervalelor de modificare a diferitelor culori o data cu lugimea de unda. Asfel, cresterea lungimii de unda de la 390 mm pana la 450 mm influenteaza foarte putin asupra tonului cromatic, ochiul continuand sa perceapa aceeasi culoare –violet; ritmul cel mai accelerat de modificare se constata in zona galbenului: la 570 mm culoarea este inca destul de verzuie, la 580 mm ea devine galben intens, iar la 590 mm se schimba deja in portocaliu; intinderea si constanta cea mai mare o are rosul 179 mm, apoi verdele 54 mm. Stimulul luminos se mai caracterizeaza prin doua dimensiuni (parametri) importante din punct de vedere psihologic – amplitudinea si forma undei electromagnetice. Amplitudinea exprima incarcatura energetica pe care o poarta unda de lungime data; ea determina claritatea culorii. Forma reflecta aspectul general al oscilatiilor undelor care compun fascicolul-stimul si ea rezulta din interactiunea de faza dintre mai multe unde de lungimi diferite. In plan psihologic, forma determina calitatea de saturatie a senzatiei specifice de culoare. Sensibilitatea vizuala este modalitatea care s-a diferentiat si specializat in detectia, receptia si prelucrarea (procesarea) semnalelor luminoase. Legile psihologice cele mai importante care actioneaza in sfera sensibilitatii vizuale sunt: legea adaptarii, legea contrastului si legea sensibilizarii. Adaptarea este un proces cu doua verigi, antagonice dupa efectul pe care-l are asupra nivelului sensibilitatii: adaptarea la lumina, care inseamna scaderea in timp a sensibilitatii fata de nivelul initial, si adaptarea la intuneric, care duce in timp la cresterea sensibilitatii in raport cu valoarea initiala. Contrastul se exprima atat sub raport cu intensitatile stimului luminos, cat si in raport cu culorile si marimile formelor. Pentru primul caz, cel mai puternic este contrastul provocat de trecerea brusca de la lumina la intuneric sau de la intuneric la lumina zilei; celalte doua situatii in care se manifesta legea contrastului sunt la nivelul perceptiei. Sensibilizarea este efectul pozitiv pe care il poate avea stimulare altui analizator; a celui auditiv cu sunete de frecventa medie si intensitate submedie. Inca o delimitare in sfera sensibilitatii vizuale, identificandu-se sensibilitatea luminoasa, considerate primara, cea mai veche din punct de vedere filogenetic, ce poseda simtul vazului , si sensibilitatea cromatica, considerate secundara, mai noua din punct de vedere filogenetic. Principalele propietati ale unei senzatii cromatice sunt: tonul cromatic, saturatia si luminozitatea. Tonul cromatic este aceea calitate dupa care o culoare spectrala de baza, de exemplu albastru, se deosebeste de oricare alta culoare spectrala de baza – verde, galben, rosu etc. -, de aceeasi luminozitate. El se determina de catre lungimea undei electromagnetice si se schimba o data cu modificarea, in sens ascendent sau descendent, a acesteia, dincolo de limitele fasiei date. Saturatia este gradul de deosebire al culorii cromatice date fata de culoarea alba de aceeasi claritate.Ea depinde de forma undelor electromagnetice, care rezulta din raportul dintre cantitatea razelor ce caracterizeaza culoarea suprafetei date si fascicolul luminos general reflectat.(30) Saturaţia: reprezintă puritatea sau gradul de amestec al unei culori cu albul (amestecul lungimilor de undă). Este însuşirea culorii de a fi mai concentrată, mai saturată sau mai pală şi este dată de distanţa la care se situează o culoare cromatică dată de culoarea acromatică — alb. Depinde de uniformitatea lungimi­lor de undă percepute concomitent. O culoare este cu atât mai pură cu cât un­dele electromagnetice care ne dau cu­loarea respectivă sunt mai omogene. Ca lungime de undă sunt de acelaşi fel. O culoare teoretic pură este aceea determinată de o singură lungime de undă. Cu cât percepem mai multe lungimi de undă în acelaşi timp, cu atât impresia de culoare este mai puţin pură, mai pală. Dacă percepem concomitent toate lun­gimile de undă, vedem culoarea albă. Saturaţia unei culori scade dacă se adaugă cenuşiu sau dacă facem să crească sau să scadă luminozitatea. Da­torită acestei proprietăţi culorile ni se par „tari” sau „slabe”, „grele” sau „uşoare”, „vii” sau „moarte”, „vesele” sau ,,triste”.(81) În sfârşit , al treilea factor caracteristic, a treia variabilă senzorială a culorii este puritatea sau saturaţia, exprimând gradul de intensitate şi strălucire cromatică, în raport cu cele ale culorii pure. „la extreme – unde strălucirea este cea mai puternică sau cea mai slabă – spune Arnheim, culorile sunt puţin diferite de negru şi alb; în segmentul mijlociu, un număr moderat de trepte cromatice duce la o nuanţă puternic saturată – un cenuşiu de aceeaşi strălucire. Dar efectul specific al acestui factor asupra temperaturii culorilor rămâne încă de analizat. Se poate că lipsa de puritate să accentueze calitatea „termică” determinată de modificarea tonului cromatic, făcând ca o culoare caldă să pară şi mai caldă, iar una rece, mai rece.(14) Nuanţă cromatica: termen folosit în vorbirea curentă pentru a desemna fie gra­dul de puritate, fie cel de luminozitate al unei culori. Se mai foloseşte şi ter­menul de „ton cromatic” mai ales pen­tru culorile saturate în timp ce termenul de nuanţă cromatică desemnează mai degrabă culorile modificate prin folosirea albului şi negrului. Spre exemplu, tonul de cobalt se refera la locul pe care acesta îl ocupă în familia de albastruri saturate, iar nuanţa de cobalt la amestecurile acestuia cu alb sau negru. Odată cu fiecare creştere de aproxima­tiv 2-5 nm (nanometri sau milionimi dintr-un milimetru) a lungimii de undă a radiaţiilor luminoase, ochiul uman dis­criminează o nouă nuanţă de culoare sau un nou ton cromatic. Diferenţa de lungime de undă dintre roşu-închis (760 nm) şi violet (390 nm) este de 370 nm. Pe această gamă de lungimi de undă se disting aproximativ 130-200 de nuanţe cromatice. Aceste nuanţe for­mează familii de culori ce gravitează în jurul celor ce caracterizează spectrul cromatic. Roşul are 57 de nuanţe dis­tincte, portocaliul 12, galbenul 24, verdele 12, albastru 29, violetul 16. Prin combinarea diferitelor grade de saturaţie şi a celor 200 de nuanţe, se pot obţine aproximativ 1 700 de nuanţe cromatice. Tonalitatea cromatică: este însuşirea diferenţiatoare a culorilor pe care o avem în vedere când spunem despre o culoare că este roşie, verde etc. Este dată de lungi­mea de undă care predomină în lumina ce stimulează analizatorul vizual: vio­let (390-450 nanometri), (nanometrul reprezintă o milionime dintr-un milime­tru); indigo (450-480 nm); albastru (450-510 nm); albăstr’ui-verzui (480-490 nm); verde-albăstrui (490-510 nm); verde (550-575 nm); galben (575-590 nm); portocaliu (590-620 nm); roşu (620-760 nm). Senzaţia de culoare este generată de radiaţiile lungimilor de undă reflectate. Corpurile care absorb toate lungimile de undă sunt percepute ca fiind negre iar cele care reflectă toate lungi­mile de undă sunt percepute ca albe. Ab­sorbţia şi reflexia în diferite proporţii a tuturor lungimilor de undă determină nuanţe cromatice aflate între alb şi negru – griul. Termenul nuanţă – folosit cu precădere în artă – şi care semnifică variaţiile de valoare sau puritate ale unei culori nu trebuie confundat cu valoarea sau tonalitatea.(81) Luminozitatea exprima gradul de deosebire a culorii spectrale date fata de culoarea neagra. Ea este determinata de coeficientul de reflexie. Producera senzatiei vizuale in urma administrarii stimului specific are la baza activitatea intregului analizator. Aparatul de protectie si aparare a globului ocular (pleoape si genele, invelisurile membranice-sclerotice, alcatuite din tesut opac, fibros si dur, prezentand doar in partea anterioara o portiune transparenta, cornea, pentru accesul luminii din afara, coroida, puternic vascularizata si pigmentata in negru pentru a impidica reflectarea luminii in alte directii decat in retina, glandele lacrimale) si aparatul muscular (care asigura reglarea miscarilor pe orizontala si verticala ale globilor oculari). Globul ocular, care cuprinde mediile de transmisie a luminii, si retina (al treilea invelis). Globul ocular este intern compartimentat in doua camere-anteriora, delimitata de cornee, in partea stanga, si de iris structura formata din muschii circulari si radiari, care regleaza diametrul pupilei situata in mijloc si posterioara, delimitata de iris, muschii ciliari si ligamentle de suspensie a cristalinului. Comunicarea intre camera anterioara si cea posterioara se realizeaza prin intermediul pupilei. In interiorul camerelor se afla un lichid cu o compozitie omogena, necelularizat. In partea posterioara a cristalinului se afla un mediu gelatinos, corpul vitros, care imbina cea mai mare parte a cavitatii interne a ochiului. De la cornee pana la focalizarea in retina, razele luminoase strabat numai medii transparente. Sistemul optic de la nivelul globilor oculari este completat cu trei suprafete de refractie: suprafata corneeii, suprafata anterioara a cristalinului si suprafata posterioara a cristalinului. Prin interactiunea dintre procesele de refractie si cele de reglare activa a diametrului pupilelor si curburii cristalinului se asigura formarea corecta a imaginii optice in zona foveii centrale. Retina reprezinta portiunea posteriora a invelisului intern al ochiului. Ea este veriga sensibila, receptoare a analizatorulu Retina are o structura dubla – una receptoare si alta nervoasa, de tip cerebral. Structura sa este de o mare complexitate, eterogena si pluristratificata. Este alcatuita din 10 straturi: stratul celulelor fotosensibile – conuri si bastonase -, stratul celulelor nervoase unipolare, stratul celulelor nervoase bipolare centripete, stratul celulelor nervoase centrifuge si stratul celulelor nervoase ganglionare sau multipolare. Conurile (circa 6,6 mil.) se caracterizeaza printr-o sensibilitate mai redusa, activarea lor reclamand actiunea unei lumini puternice: densitatea cea mai mare o au in zona foveii centrale (zona sensibilitatii optime) si formareaza baza anatomica a vederii diurne si implicit a sensibilitatii cromatice, acestea sunt concentrate in pata galbena. In partea centrala a regiunii, numita fovea centralis, se afla o concentratie foarte mare de conuri.(30) Se apreciaza ca acestea sunt distribuite ca sensibilitate pe culori in felul urmator: 64% sunt conuri “rosi”, 32% conuri verzi” si 2% conuri “albastre“ . Conurile “verzi” si “rosii” sunt concentrate in fovea centralis, iar cele “albastre” in exteriorul acestei regiuni. De aici rezulta o deosebire in modul cum se disting culorile. Astfel, perceptia obiectelor albastre cu o intensitate mare este mai slaba decat a celor rosii sau verzi. Faptul ca vedem culorile cu un efort comparabil este atribuit unui “amplificator in albastru” aflat in circuitul de prelucrare din creier. Activitatea lor este in timpul zilei. Bastonasele (125 mil.) sunt distribuite cu precadere in jurul foveii centrale si in zonele laterale ale retinei; ele sunt mult mai sensibile decat conurile, reactionand la intensitati foarte slabe ale luminei. Constituie baza anatomica a vederii nocturne si implicit, a sensibilitatii luminoase (primare), activitatea lor devine maxima in timpul noptii. Rolul celulelor fotosensibile este acela de transformare a semnalelor luminoase in influx nervos specific si de transmitere mai departe. Straturile celulelor unipolare, bipolare si multipolare indeplinesc atat functia de conducere, cat si pe cea de analiza – codificare primara a intensitatiilor, duratelor si lungimilor de unda..(8) Efectul psihofiziologic al culorilor. Inca Gothe evidentiaza influenta culorilor asupra dispozitiei sufletesti a omului, impartindu-le, din acest punct de vedere, in doua grupe: a) excitatoare, stimulatoare, tonifiante ; b) deprimante, inhibitoare. In prima grupa, el includea culorile din spectrul galben-rosu, iar in grupa a doua pe cele din spectrul albastru-violet. Un loc aparte il acorda verdelui, care determina o stare de relaxare. La studiul acestei probleme, o contributie universal recunoscuta a adus-o psihologul roman Fl.Stefanecu-Goanga. Pe baza de determinari si indicatori obiectivi, el a stbilit ca actiunea culorilor rosu, portocaliu, galben determina accelerarea si amplificarea respiratiei si a pulsului, iar actiunea culorilor verde, bleu, albastru si violet are efect opus. Starile pe care le pot produce diferite culori: rosu – excitare, aprindere, insufletire, activism, mobilizare, agresiune, vivacitate asociativa, caldura, apropiere; portocaliu – optimism, veselie, apropiere; galben – intimitate, tandrete, satisfactie, admiratie; verde – liniste, impacare, relaxare placuta, echilibru, inspiratie; albastru – seriozitate, sentimentalism, dor, nostalgie, tendinta de evocare, spatialitater, pace; violet – atractie-indepartare, optimism- nostalgie, sezualitate; negru – retinere, neliniste, depresie, introversiune, compasiune; alb – expansiune, suavitate, puritate, robustete, raceala.(20) Prin studii ce s-au efectuat asupra perceptiei imaginilor colorate s-a dovedit, faptul ca in imaginile colorate ochiul detecteaza mai usor marginile obiectelor si caracteristicile acestora, imaginile alb-negru se pierde informatia continuta in lungimea de unda a fiecarei culori. Vederea cromatica prin diminuarea intensitatii luminii care se reflecta pe un obiect colorat nu se modifica si distributia spectrala. Prelucrarea la nivelul creierului sunt legate de lungimea de unda a culorilor din imagine, fiind aceeasi

ANNOUNCEMENT: Starting Monday, September 22, our new hours will be

Elaine and her mate Tom are in the bedroom with the door closed

Lite info ,midsommarafton blev väldigt lyckad vi blev 19 personer

Amazing, within ONE day, the PKR spin has already won over so many

St Pancras railway station, also known as London St Pancras and

You know, with all these gender bending cosplays, male superheroes

TODAYS TIP SUMMARY:16/01/2014 SELL HDIL FUTURE@ 51.20-51.5 TGT

You know that third eye? Well its not really an eye, its more

Time for Grenadians to stop taking non-sense from persons stand

The Story Behind Lynn Goldsmith’s Photos of Bruce Lynn

When you are planning your crop rotation for a small space you

LA AUTOESTIMA La autoestima es un conjunto de percepciones,

ADVANCED LIQUID NUTRITION at

Farmers market in the heart of Chicago downtown! I love buying

Woodbridge Lighting 22026-STN Cosmo 5-Light Pendant, Satin Nickel

Say “Thank You” by Joyce Meyer - O give thanks to the

It may be that Im not entirely focused on Call of Duty like I was