ARMA CONDEIULUI / CU OCHII DESCHIŞI Text de opinie semnat de căpitanul Constantin Piştea Vreau, nu vreau, n-am cum să scap de câteva imagini care mi-au fost livrate într-o singură zi. Câteva momente unice de care, de cele mai multe ori, trecem fără să băgăm de seamă. Mă gândeam chiar că sunt atâtea lucruri care se întâmplă fără să ştim şi vom muri, poate, fără să ne dăm seama că am stat cândva în autobuz lângă un om deosebit, poate un inventator, un erou, un compozitor. Dimineaţa, ridicându-mi privirea de la marcajul pentru biciclete, am văzut în stânga un bărbat, un băiat şi-un câine. Apoi, o minge de tenis de câmp a zburat din mâna bărbatului, câinele a zbughit-o către locul de aterizare, a prins mingea-ntre dinţi şi s-a întors ţanţoş către stăpâni. Băiatul a preluat mingea, care-a zburat din nou la câţiva metri. Câinele, după ea. Era o armonie rară acolo, o frumuseţe de catalog, pe care-aş fi luat-o cu mine-n buzunar, s-o scot când sunt posomorât. După acea întâmplare, am ajuns la serviciu, unde am citit, în articolul fruntaşului Cristian Lenga, povestea de teatru de operaţii a unui militar. În Afganistan, sergentul-major Mugurel Băiţan i-a salvat viaţa unui camarad, după un prim ajutor de manual. Mi-ar fi plăcut să citesc despre acest episod, redat în pagina 11, la scurt timp după producerea lui. Dar nu e târziu nici acum, la un an distanţă, să ne dăm jos pălăriile, caschetele, capelele şi ce-om mai avea pe cap, şi să-i mulţumim lui Mugurel Băiţan că, instinctual, s-a comportat ca un militar adevărat. Sunt mândru că sunt camarad cu un astfel de om. La ani lumină de imaginea lui Mugurel, făcându-i masaj cardiac colegului său, colegului nostru, dar la numai câteva ore fizice, seara, în drum spre casă, am văzut o mamă şi un băiat culegând frunze de castan. O sarcină şcolară, probabil. Una comună, de sezon, într-o zi care ieşise din banalitatea ei din moment ce se legase de trei imagini pe care nu le vezi oricând. Liniştea câinelui aducând înapoi mingea şi bucuria copilului la găsirea unei frunze cu o cromatică specială. Între ele, Mugurel salvând o viaţă. Uneori, mi-ar plăcea să fiu mingea din gura acelui câine sau frunza pe care copilul a ridicat-o către mamă. Alteori, aş vrea ca din lupta noastră surdă de sistem, din nimicurile noastre cotidiene, certurile noastre pe marginile documentelor, să stoarcem, ca din piatră seacă, gestul lui Mugurel. Şi să ne comportăm la fel de normal ca el. Eventual, să ne deschidem mai des ochii. Nicio zi nu e banală, dacă nu dormi. Dar ce se mai sforăie, uneori, pe la noi!...
Posted on: Fri, 01 Nov 2013 08:07:06 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015