AURARII EP. 51 BOTEZUL INIŢIATIC AL MUNTELUI CU AUR MOTO: Minerul este fiinţa blajină ce se îngroapă de mii de ori, pentru a ieşi la lumină cu braţele încărcate de fructele străfundurilor pentru a alimenta şi întreţine progresul. Există grupuri sociale, societăţi şi familii închise publicului larg, sau membrilor altor familii, înlăuntrul cărora au acces doar subiecţi strict determinaţi, plecând de la o persoană, la un grup, sau grupuri limitativ determinate. Din când în când colectivităţile la care facem referire au nevoie de sânge proaspăt, situaţie în care au loc ceremonii de extindere fie cu o singură persoană, fie cu un grup restrâns. Intrarea novicilor în societate sau familie se realizează printr-un ceremonial aşa zis iniţiatic. Novicele poate fi primit printr-o manieră simplă, respectiv printr-o declaraţie ceremonială prestată de mai marele grupului, sau, după caz, şeful familiei. Alte ori intrarea se poate realiza numai prin supunerea la o probă iniţiatică, probă ce poate antrena capacitatea spirituală, sau, după caz, capacitatea fizică, fie printr-un exerciţiu de putere, fie unul de efort. Întâmplarea mitică ce îndrăznim să punem în pagină s-a produs pe o treaptă istorică, greu de determinat, în localitatea Luncoiul de Jos pe promontoriul ce separă hotarul numitei aşezări de localitatea nordică, respectiv oraşul Brad. Este vorba de un lanţ montan, bogat împădurit cu esenţe de fag şi carpen, în mijlocul căruia se ridică falnic un con uriaş având conformaţia unui vulcan care doarme. Se spune că în partea locului în familia unui gozar(1), cu acareturi cum numai curţile boiereşti se înconjoară, a văzut lumina zilei o fecioară de a cărei frumuseţe a mers vestea mult peste hotarele locului. Floruţa, pe numele său mic. Dar cum în natură totul este făcut cu socoteală, ori unde există o floare trebuie în mod obligatoriu să existe şi purtătorul de polen care să o fecundeze. Cam aşa se întâmplă şi la celelalte vieţuitoare şi mai cu seamă la om, acolo unde a mas o fecioară se iscă prin împrejurimi şi flăcăii din rândurile cărora să se aleagă fecundatorul. Regula n-a ocolit nici Luncoiul. Ca faptele să prindă contur după legi biologice pe hotarul înierbat al aşezării a fost să se aşeze un cioban cu sute de mioare, cu câini de înturnat şi de pază, cu asinii purtători de samare şi un fluier fermecat ce rupea zările aşezării cu chemările de dor pe care Amos, pentru că aşa se numea tânărul, nu contenea să le sloboadă. Copii s-au văzut şi cum se spunea pe acolo , s-au băgat în samă, drept care mai pe direct mai pe ocolite s-au căutat din priviri. Iar cum lumina privirilor, lor, emana un fluid ce le strecura în inimi căldură, n-a fost nevoie de vorbe ca să le lege înţelesurile. Au urmat zile şi nopţi grele pentru Amos, care, ori unde şi orice privea nu avea în faţa ochilor, lucrurile ce mobilau locul, cât, doar, chipul Floruţei ce i se iţea unduindu-se şăgalnic, făcând cu umerii şi şoldurile mişcări de graţie ce ar fi avizat sculând chiar şi din moarte pe cei pe lângă care s-ar fi nimerit. În viaţa lui s-a instalat când hotărârea, când renunţarea, de a se duce la casa fetei să arunce vorba cea mare. După săptămâni în care îndoiala era întărită de nădejde, iar nădejdea anulată de îndoieli s-a hotărât să o ceară. A bătut la poartă. Întâmpinat de cerberii gospodăriei care hămăiau umplând spaţiul cu temeri din ce în ce mai descurajante, a trebuit să aştepte, iar vremea parcă nu-şi mai afla capătul rostuit. În mintea lui s-a iscat întrebarea: „Cum e să te duci să-ţi ceri mireasa şi să fii primit de câini?” După ceva vreme a apărut tatăl Floruţei. - Ce te aduce la mine flăcău? - Păi! Am venit să-mi aflu rostul! - Şi de când până când rostul tău s-ar afla aici la mine? - De mult! Tare de mult! Bade! Cam de când o venit pe lume Floruţa! Am venit să o cer. Mi-o dai de soaţă Bade? Gozarul a încremenit. L-a privit cu surprindere, dar înainte de a-şi arăta mânia spiritul lui de târguitor, l-a întărit în convingerea că pe calea asta, nevrednicul, cum îl socotea el pe cel din faţa lui, ar putea fi trimis acasă, că doar puterea vorbelor iscusite poate da capăt stărilor de cumpănă. S-a sprijinit cu coatele pe poartă, aşa, să aibă o poziţie mai sigură, pentru că dincolo de faptul că dorea să nu i se vadă starea de furie ce l-a cuprins, îi cam tremurau picioarele. Apoi cu voce fermă: - Io ţi-o dau. Iar după o vreme, dar cu o condiţie. Dacă o iei în braţe şi gui (2) cu ea pe vulcan în sus până în vârf, fără să o pui jos. Atunci îi a ta că numai aşa eşti vrednic. - Bine bade. Aşa facem. Apoi cu vocea fermă, a celui ce a scăpat de grijă a strigat: Floruţă ! Floruţă! Hai! Şi-om merge! Printr-un făcut, cum sunt făcutele din poveştile frumoase, Floruţa a ascultat, de după un colţ întreaga discuţie şi n-a apucat să se stingă bine ecoul chemării lui Amos că fata, cu chipul iluminat de fericire şi speranţă a apărut, spre nedumirirea tatălui său căruia nu-i venea să creadă că ceea ce vede este adevărat. S-a săltat uşor în braţele celui drag, l-a încins cu braţul peste umăr şi parcă făcea un efort de a aduce în preajmă vraja care să o facă uşoară. Şi au purces. Au bătut metru cu metru şi au răzbit vârful. Din ziua aceia muntele şi-a căpătat nume de dor, „Dealul Fetii”, pentru că acolo unde este dragoste dorurile mustesc din plin. * Numai pe coastele unui munte în ale cărui străfunduri aurul doarme începând cu „geneza” şi terminând cu imersul lui Amos ce-şi purta fiinţa iubită din vale la vârf putea să se petreacă drumeţia ce a probat că iubirii nu i se pot opune oprelişti. * Muntele cu adaos de dragoste, a fost copertina frumos împădurită sub care minerii Societăţii pe Acţiuni Mica şi-au durat rosturile de extragere a fabuloasei bogăţii care este aurul brădean. Iar minerii pe lângă faptul că erau fericiţi ori de câte ori puteau pieptăna, muntele cu privirea, au socotit că este bine să-l facă mult mai vizibil, iar acest lucru nu se putea realiza decât cu preţul brodării unui ornament de neuitare pe culmile sale. O echipă de truditori condusă de împuternicitul cu serviciile administrative ale societăţii, Damian Virgil, ginerele omului de cultură, a neuitatului director al liceului brădean, profesorul Dr. Ioan Radu, a plantat câteva coloane de brădet pe pântecul muntelui aducând la vedere inscripţia 1932. 1. gozar – persoană c e se ocupa cu specula metalului preţios. 2. gui – a urca 28. octombrie 2012. Tiberiu Vanca
Posted on: Mon, 02 Dec 2013 04:13:42 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015