Acest articol a fost publicat pe 25.01.2011 în ziarul ARENA VÂLCEANA FOTBALUL DIN COMUNA TOMȘANI, ÎN ZODIA "CARTOFULUI" ... În 1982, Italia devenea campioană mondială la fotbal, după finala câştigată cu 3-1 în Spania, împotriva fostei RFG, adică Germaniei de Vest. Tot pe-atunci, Michael Jackson, supranumit „Regele Muzicii Pop”, îşi lansa albumul „Thriller”, care avea să devină cel mai bine vândut din toate timpurile, cu peste 160 de milioane de copii. În acelaşi an, prima echipa de fotbal din comuna Tomşani avea să se înscrie în campionatul condus la vremea respectivă de către preşedintele Sergiu Zbârnea. Mihai Diaconescu, profesor de matematică, directorul şcolii pentru nevoi speciale din Tomşani şi, totodată, memoria vie a sportului-rege din această localitate, face o incursiune în timp, dezvăluindu-ne pasiunea sa nestăvilită vizavi de cel mai adulat joc din lume. În acest articol, vă vom prezenta câteva dintre întâmplările memorabile din sportul cu balonul rotund, evidenţiate cu o vie amintire de cel care păstoreşte actualmente gruparea Unirea Tomşani. A fost odată ca-n poveşti, au fost patru echipe… „La Tomşani, fotbalul se joacă de mult, din era precolumbiană, ca să mă exprim literar. Îmi amintesc că în comuna noastră eram atât de mulţi tineri iubitori de fotbal, încât, ne reuneam în fiecare sâmbătă după-amiaza şi duminică dimineaţa, pe terenul de handbal din spatele şcolii şi băteam mingea. Erau patru echipe: una formată exclusiv din locuitorii din Tomşani, alta se numea CIPA, având în componenţă jucători proveniţi din combinatul chimic. De asemenea, încă o formaţie care lua parte la jocuri era alcătuită din cetăţenii din satul Modrâceni şi o a patra din studenţii care veneau acasă în vacanţă. Se juca fotbal indiferent că afară era arşiţă, că ningea şi zăpada era până la genunchi sau că ploua torenţial. Aceste erau primele momente, de până în 1982, atunci când fotbalul a devenit structurat şi în comuna noastră”, spune Mihai Diaconescu. Şi a apărut Recolta… Astfel, în 1982, Ion Tomescu, poreclit de mic copil „Cartof”, avea să înfiinţeze prima echipă veritabilă de fotbal. De altfel, „Cartoful” de Tomşani este atât de celebru, încât a apărut la începutul anilor 2000 şi în publicaţia „Prosport”, ca fiind suporterul numărul 1 al grupării Minerul Berbeşti. În plus, fanul înflăcărat al „ortacilor” îşi avea rezervat de dinaintea meciurilor locul său în tribună, fiind cel care bătea toaca şi îşi încuraja jucătorii. „Într-o după-amiază de toamnă, Tomescu al nostru se duce la Horezu să ne înscrie în campionat. Eu, fiind un suporter neîncetat al echipei de sub Podul Grant, am zis să denumim trupa Rapid Tomşani. Însă domnul Sergiu Zârnea, fostul preşedinte al AJF Vâlcea, ne-a zis că numele gen Dinamo, Steaua sau Rapid nu se folosesc de către debutantele în fotbal şi să încercăm altă denumire. Eu, atunci, am zis Recolta, pentru că „R” vine de la Rapid. Ne-am trecut pe tricouri „R.” Tomşani, asta pentru că, în sufletul meu, ardea flacăra alb-vişinie. Lumea zicea că numele vine de la Recolta, însă eu ştiam mereu că, de fapt, vine de la RAPID Tomşani. La vremea respectivă, nu aveam teren de dimensiuni regulamentare pentru a activa în campionat, astfel că a trebuit să ne mutăm la vecini. Eram profesor de matematică la Vaideeni şi l-am rugat pe Achim Băluţă să ne lase şi pe noi pe stadionul lor”, mai povesteşte Diaconescu. COLO COLO de… Tomşani Reputatul cadru didactic îşi mai aminteşte că, pe-atunci, prietenii lui făceau haz de necazul său, pentru că localitatea Tomşani nu dispunea de un stadion pe care Recolta să-şi dispute meciurile oficiale. „În perioada aceea, era la modă fotbalul sud-american. E o echipă din Chile, COLO COLO, care mie îmi plăcea foarte mult, deoarece făcea spectacol pe teren. Şi unul dintre prietenii mei, ca să mă ocărască, zicea să ne numim Colo Colo Tomşani, în sensul că ne mutam de colo colo, adică dintr-o comună în alta, de parcă eram cu cortul”, istoriseşte plin de haz matematicianul, care pomeneşte şi de un şiretlic foarte inteligent pe care l-a regizat la mijlocul anilor ’80, atunci când a profitat – verbal, bineînţeles – de naivitatea unei tinere femei arbitru, pentru a câştiga un meci împotriva celor de la Păstorul Vaideeni. Au făcut mişto de o tânără femeie arbitru „Aveam meci cu Păstorul şi tocmai dăduse o zăpadă până la gleznă. O asistentă, săraca, venise la teren cu o oră înainte şi eu, când am văzut-o i-am spus că meciul nu se mai joacă şi poate pleca liniştită acasă. Ea m-a crezut, că eu eram mai în vârstă, în plus, eram şi profesor. Atunci îmi doream cu tot preţul victoria cu Păstorul. S-a dus săraca fată acasă şi la ora începerii meciului, a venit arbitrul de centru, „nea Bijou”, care uita lung după colega de linie şi nu o vedea. Toată lumea de la Vaideeni era alarmată, dar nimeni nu ştia că eu am trimis-o acasă. În fine, nu s-a mai jucat meciul. Ce s-a întâmplat după? Ei, bine, păi, echipa de fotbal Păstorul era foarte bine montată la AJF Vâlcea, pentru că brânza de Vaideeni era mai tare ca ţuica de Tomşani. Astfel, s-a reprogramat meciul. În retur, trebuia să jucăm restanţa în ultima etapă, fiind anunţaţi de cei de la AJF pe ultima sută de metri. Pe cine puteam eu să mai strâng la meci, mai ales că toţi fotbalişti mei intraseră deja în vacanţă? L-am luat pe căpitanul Gheorghe Dumitrescu, care avea atunci 47 de ani, un port drapel al fotbalului din Tomşani şi vreo 10 copii de la Şcoala Bistriţa. Ne-au arbitrat atunci domnul Păunescu ăl bătrân, cu Râmniceanu şi regretatul „General” Tită şi i-au bătut pe cei din Vaideeni printr-un gol de la 40 de metri”, adaugă distrat Diaconescu. Nici Ceauşescu nu s-a băgat între tomşăneni În accepţiunea onorabilului Mihai Diaconescu, comunitatea din Tomşani a fost, dintotdeauna, de neclintit, chiar şi regimul comunist fiind imposibil de aplicat, ad literram, în comuna administrată actualmente de primarul Dumitru Pearcu. Simţul proprietăţii private a fost foarte bine definit între tomşăneni, astfel că „Epoca de aur” nu a adus exproprieri masive în localitatea străbătută de râul Bistriţa. „Nici tovarăşul Ceauşescu nu a avut ce să ne facă. În Tomşani, au existat mereu oameni dârji, de la munte, mocani, drepţi şi aprigi la mânie. Nici măcar C.A.P.-ul nu a avut intrare la noi. Eram învăţaţi în libertate, ca pe timpul lui Burebista şi Decebal, ca să spun aşa. Aşa că, să revenim la discuţiile noastre, pe oriunde ne duceam, mai luam bătaie, dar la fotbal, şi niciodată fizic. Ne băteam cu adversarii cu pompele de la bicicletă. Acum am evoluat, folosim spray-uri lacrimogene: a se vedea cazurile Stoeneşti şi Pietrari, unde am furat-o şi noi rău de tot cu tehnicile astea moderne de lupt[. Să continuăm însă peripeţiile! Aşadar, ni se cam dusese vestea pe timpuri că eram foarte indisciplinaţi şi duri. De-a lungul anilor, i-am adus multe necazuri domnului preşedinte Zbârnea, care ne-a suspendat de atâtea ori terenul de joc, precum şi pe mai toţi jucătorii. Am stat şi m-am gândit că, dacă aveam acum toţi banii pe care i-am dat pe amenzi, jucam cu ei câteva campionate bune de acum încolo. Până la urmă, în urma unei şedinţe a Asociaţiei Judeţene de Fotbal, am fost scoşi din campionat, până în 2002 sau 2003. Fostul preşedinte al AJF, Sergiu Zbârnea a spus pe-atunci ceva de genul: „Neam de neam sau urmaşii urmaşilor din Tomşani nu vor mai juca fotbal în Vâlcea cât timp eu voi fi la conducere”. În aceste condiţii, cum să facem noi să mai evoluăm în campionat, pentru că nu puteam sta departe de fenomen. Am găsit şi soluţia! Preşedintele Dumitru Drăgănescu de la Forestierul Romani, a decis atunci să facem o alianţă: el venea cu sigla asociaţiei sale sportive, iar noi cu echipa cu jucători şi aşa am jucat, din nou fotbal. Dar, ştiţi cu se zice în viaţă: „Roata morii se-nvârteşte…”, iar guvernarea de la AJF s-a schimbat, astfel că domnul Zbârnea n-a mai fost ales preşedinte. Am avut şi noi ceva de spus la acele alegeri, chiar dacă acum se supără când o să citească asta. Dacă îmi aduc bine aminte, noul preşedinte, domnul Gheorghe Constantin a fost desemnat învingător la un singur vot diferenţă şi putem spune că Unirea Tomşani a fost cea care a făcut cărţile la acele alegeri. Aşadar, a venit domnul Constantin, lucrurile s-au mai schimbat, iar noi ne-am căpătat dreptul de a juca sub titulatura Unirea Tomşani”, continuă povestea cadrul didactic. De cascadorii râsului: şi bătuţi şi cu… mieii luaţi! În sportul practicat la nivel mic, blaturile sunt pe cât de comice, pe-atât de numeroase şi variate. Mihai Diaconescu ne relatează un episod hazliu din istoria de trei decenii a echipei sale, când hotărâse să cumpere „un meci”, dar, în cele din urmă, a luat o uriaşă ţeapă. „Trebuia să promovăm în Onoare, prin ‘86-’87. Aveam meci decisiv la Genuneni. Renumitul Ţăpârloi era antrenorul formaţiei adverse. El ne-a avertizat din start: la Genuneni, luaţi bătaie! Eu i-am zis: păi, staţi aşa, să ne pregătim şi noi! Era în perioada Paştelui. Era un Paşti târziu, prin mai. Eu mă gândeam atunci, alături de pregătirea tehnico-tactică la care meditasem, ce puteam aduce ceva nou, să câştigăm. Să le facem cinste cu bere adversarilor, am zis! Din păcate, la Tomşani, venea la magazin doar o ladă de bere la două zile, iar aia dată pe cartelă. Ce să facem noi să strângem cât mai multă? Am depus un efort extraordinar şi, timp de două săptămâni, nu a băut nimeni nicio bere în Tomşani. Am strâns şi noi 10 lăzi de bere, ştiţi, din aia cu tărâţă pe fundul sticlei. Dar, puteai fi pretenţios? Măcar puteai zice că beai bere! Am mai pregătit şi doi miei la cuptor. Când am ajuns la Genuneni, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din teren. Ăia n-au fost de-acord cu toată afacerea asta, că erau dârji ca şi noi. Au împărţit berea între ei, cele 10 lăzi – cred nici măcar nu le-a ajuns – au plecat de la teren cu burţile pline de carne şi, ce crezi? Aşa e, ne-au bătut. Nouă ne curgea apă în cerul gurii, că eram şi bătuţi şi ne uitam la adversari cum mâncau mieii noştri. Îmi aduc aminte că în seara premergătoare meciului nici nu a lucrat brutăria, că le făcea lor friptura. Mă rog, lucrurile nu au fost uitate şi i-am aşteptat la meciul retur, de pe teren propriu. Şi acum îmi aduc aminte, că nici clopotele nu au tras la biserică în acea zi. Tot satul, cu mic, cu mare, femei, copii, fraţi erau la meci. Am câştigat cu 3-2, iar Ţăpârloi a fost aruncat de femei în râu, în semn de răbunare. A fost o adevărat revoluţie. Sunt multe de povestit. Nu poţi uita astfel de aventuri”, mai adaugă Mihai Diaconescu. „Sportul capacitează energiile existente de la ţară” În accepţiunea lui Mihai Diaconescu, sportul, în general şi fotbalul, în particular, ocupă un rol fundamental în mediul rural românesc, deoarece mobilizează tinerii şi-i fereşte de scandalurile care se produc în cârciumi în fiecare sfârşit de săptămână. „Fotbalul este singurul care poate să mai capaciteze energiile care există la ţară, este fenomenul în jurul căruia se desfăşoare activitatea de sâmbătă şi duminică. Alte posibilităţi de a te strânge, a bea o bere şi a mânca un mic nu există, deoarece căminele culturale nu mai sunt la fel de populare ca pe vremuri. Din păcate, satele noastre s-au golit, deoarece tinerii căsătoriţi au plecat pentru un trai mai bun, peste hotare. Aş dori să mai adaug că, de-a lungul anilor, poate cel mai renumit fotbalist care a jucat la noi este Relu Nica, cel care a avut posibilitatea de a evolua pentru ani buni la nivelul diviziei B. Cel mai complet fotbalist al nostru a fost Gabi Tomescu,. Alţi jucători buni mai sunt Gelu Dumitrescu, fraţii Ion şi Petre Grigore de la Berbeşti, Păun Smedescu şi primarul Dumitru Pearcu”, încheie Mihai Diaconescu istoria fotbalului din Tomşani, începută sub conducerea lui Ion Tomescu, zis „Cartof”. Lucian CORNECI
Posted on: Mon, 07 Oct 2013 13:30:09 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015