Acum ne imaginăm morţi nebănuite şi construim regate împotriva uitării, disciplinându-ne full-time cu crimele uitării. La limita iubirii ne lovim de îndoieli bizantine, crezând că o să se poată dezalcătui timpul, şi construi, din ţesătura lui deşirată, o altă formă de convieţuire. Ne împresurăm cu armele gândirii, această târfă care dictează însemnătatea fiecărui lucru, ca să momim o umbră de sens şi, chiar de-am vâna-o, sunt necesare ferestre prin care să pătrundă lumină. În genealogia libertăţii au mai pătruns libera înfrângere şi separarea liberă. Acum gramatica apropierii nu mai poate fi înţeleasă decât împinsă de o îndoială faţă de toate lucrurile, sau cel puţin asta e ultima graniţă incubată. Probabil că lupta e inevitabilă, luând cont că, acolo, nu se mai poate ajunge decât prin utilizarea forţei, adică prin teroare imediată. Întunericul ăsta pe care poţi să-l iei în palme, memoria asta nescrisă pe care o poţi citi sunt imune la orice muşcătură. Dar, până una-alta, să stăm de pază cenuşei ăsteia, normalităţii ăsteia drepte, ţinem de ea ca de-o cruce la rostirea iertărilor - pentru că ea, oricum, nu ne va da drumul. Cum-necum, toate creaţiile logicii nu au avut decât un efect de insolaţie asupra percepţiei/-realităţii.
Posted on: Sat, 19 Oct 2013 18:37:36 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015