Adolescenţă Pe chipul tău râde uimirea Şi plânge-un dor neostoit… În faţa ta, se pleacă firea, Iar viitoru-i nesfârşit. Bujori ţi-au înflorit obrajii Şi-o piersică i-a parfumat… Şi plete vesele, grumajii, Cu aur cald ţi-au îmbrăcat. Din ochii tăi, sfidând seninul, Ţâşnesc albastre vâlvătăi; Pe frunte ţi-a-nflorit mălinul – Iar gura-i gata de bătăi. Frumoasă eşti, cum niciodată, N-a fost, sub soare sau sub nor, Aşa o zgâtie de fată – Că zânele, de ciudă, mor! Cristal şi miere, laolaltă, Se încâlcesc în glasul tău Şi atunci când pieptul îţi tresaltă, Răsare luna – dublu, zău! Mă doare atâta frumuseţe Şi nostalgia-mi dă ocol… Când ochii tăi îmi dau bineţe – Mă simt de răutate gol. Din mult preaplinul vârstei mele, Cu fulgi de nea, pe tâmple ninşi, Îţi fac, cu sârg, dulci temenele – Cu ochii-adânc de dor cuprinşi. Căci tu, frumoaso, ştii, prea bine, Că azi e-al tău Pământu-ntreg, Că doar privindu-te pe tine – Ce e sublim pot să-nţeleg. Trăieşte, deci, de vise beată, Sub ceru-nalt, de nouri tuns, Cât soarele-i pe boltă, iată – Cât stele-n noapte sunt de ajuns. Căci griji, pe chipul tău de zână, Vor ofili bujori, cândva, Şi-o gură rece, de ţărână, Din trupul tău s-o-ndestula. Dar azi, tu eşti, cum niciodată, În lumea largă n-a mai fost, Aşa o zgâtie de fată – Ce vieţii mele-i cată rost…
Posted on: Tue, 22 Oct 2013 14:58:07 +0000