Am vorbit despre Ion Şahighian, încercând să evidenţiez aripa de umor a firii sale, ce nu constituia o neglijabilă dimensiune în măsură a contura portretul acestei personalităţi complexe ţâşnind ca din erupţii de arteziene şi vezuvii. Era supapa lui de siguranţă, prin care să reziste la imperativele unei activităţi gigante, dictată de impulsul unei energii fără egal, prin care să transfigureze munca din umbra, de lângă soclul arlechinului, a colaboratorilor, s-o determine a deveni mai uşoară, mai plăcută, mai plină de atracţii şi chemări. Dar Şahul avea un tact şi o intuiţie fără greş, în misiunea sa de regizor, îndrumător şi dascăl. Iar un spectacol purtând girul semnăturii sale nu putea fi decât un remarcabil succes. Am pomenit de maniera în care determina, cristaliza, sensurile marilor roluri, în aparteuri cu protagoniştii, aparente colocvii, şuete, conversaţii, când le dădea replica, stabilind împreună, de comun acord, premisele interpretării optime. Faţă de acei protagonişti, atitudinea sa era discretă, nuanţată. Nu i-ar fi pus niciodată în situaţii dificile, jenante. Faţă de actorii chemaţi în reprezentaţie, comportarea sa era şi mai prevenitoare. Nu le-ar fi dat niciodată o indicaţie de la distanţă, cu glas înalt. Urca peste rampă, venind până la dânşii, rezolvând problema respectivă tot în aparteu. Iar faţă de anumite personalităţi ale scenei, se vădea şi mai protocolar, se situa din proprie iniţiativă mai prejos, chiar astfel, le vorbea plin de respect, întocmai aşa, li se adresa cu: Maestre! (Memoria arlechinului Editia a II-a)
Posted on: Mon, 16 Sep 2013 08:43:42 +0000