Am văzut ieri un film care mi-a dat o palmă (interioară). Auzisem de el, evitam să-l vizionez. Povestea avea prea multe paralele cu propria-mi viaţă. Vorba unei prietene... există riscuri pe care ţi le asumi şi altele de care nu ai habar... „Elegy” este o peliculă care până la jumătate e o melodramă bine făcută, sensibilă, cu o construcţie psihologică minuţios structurată. (dacă actorii români vor învăţa vreodată, să fie serioşi cu meseria lor, ar avea ce învăţa de la acest film). De la jumătate filmul devine, fără să îţi dai seama, filosofic şi la final genial. „Nu te juca de-a Dumnezeu cu viitorul. Nu supralicita liberul arbitru cu propriul suflet”. Putem avea viziuni, niciodată certitudini despre ce ne aşteaptă. Nu vreau să vă povestec filmul. M-a răscolit şi consumat emoţional. Nu e un film perfect formal, are mici lungimi, e mult patos evreiesc, din acela de bună calitate, după care mă dau în vânt, dar care pentru publicul larg e o taină. (filmul nu e despre evrei). E exact opusul filmelor franceze sau italiene fiind atât de difuz emoţional şi fără autoironie. E opusul celor americane – care sunt filme pentru piaţa sufletelor mediocre - pentru că este intelectual până în ultima fibră al imaginilor. Este despre cum trebuie să ai curaj să te maturizezi înainte de a deveni prea bătrân. Ah, da, şi nu în ultimul rând: E un film în care citatele nu sunt date din burtă, ca să facă frumos! Emoţional sunt stors, aşa că voi reveni cu postări „deştepte” abia de mâine. E ca şi cum cineva mi-ar fi trăit viaţa şi eu nu aş fi avut habar până ieri.
Posted on: Mon, 24 Jun 2013 03:57:09 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015