Atingeri inocente înainte de a da pătura la o parte, înainte de a strica momentul. O mână curioasă care străbate o distanță de la talie până la umăr, subtilă, dar care își face simțită prezența. Tresare. Surâde, încercând să ghicească traiectoria sinuoasă a mâinii exploratoare care își face de cap. Nu zice nimic, se întoarce cu acel chip. Acel chip pe care ți-l dorești să-l vezi în fiecare dimineață, în fiecare zi, seară, tot timpul. Prinde până la urmă exploratorul curios, care cerceta formele ei fără o destinație, ci mai mult ca un adevărat explorator fericit care a descoperit până la urmă adevărata bucurie a explorării: traseul pe care îl străbate și nu destinația. Și ce mai bucurie, era totul în acel moment. Țânțarii își făceau de cap în jurul lor, dar cine să le dea atenție și lor. Nu mai era loc pentru nimic. Timpul sta în loc în acel moment. Văzând-o, o clipă era confuz, blocat. Tocmai a fost capturat și oprit din explorarea sa care, parcă, devenea tot mai interesantă. Asta este, sau nu. E mai bine așa, nu contează. S-a ascuns sub pătură, precum un melc speriat care intră în cochilie. Vroia s-o vadă de acolo. Își făcuse un mic loc sub pătură, ridicând-o vreo două degete, încât viziunea lui erau doar ochii ei. Atât. Nu-i trebuia mai mult, așa vedea totul. Vedea ce însemna ea cu adevărat. În ochii ei a văzut primele momente când a zărit-o pentru prima dată, când a trezit un dezechilibru neobișnuit, un cutremur de stări, o confuzie plăcută. Nu înțelegea atunci, dar în ochii ei a găsit răspunsuri și întrebări. Era o confuzie continuă, plăcută și incitantă. Nu vroia să schimbe asta pentru nimic în lume. Era perfect. El și ea într-un univers comun, cu tot ceea ce era a lor, guvernat de inegalabila putere a ceea ce leagă două suflete conectate, puterea ce face acele suflete să tăinuiască în timp și să răspândească în jurul lor o energie frumoasă. Trăia totul în acel moment, no vroia nici să clipească, de teama să nu stingă o galaxie din acel univers. Ea, cu privirea fixă, pătrunzătoare și hipnotică era în altă parte. Îl privea, dar gândurile și emoțiile ei nu erau pe aceeași frecvență cu ce trăia el. Era indecisă, pierdută. Universul ei, nu era atât de vast precum al lui. Era un univers șubred și el nu știa. Stelele erau pe moarte în galaxiile ce le formau. Era frumos, dar stelele se stingeau într-un univers care nu demult era viu. Puțin, prea puțin, dar ce intensitate și câtă energie avea acel univers. Știau amândoi ăsta era momentul lor. Împreună, într-un univers vast, cu milioane și milioane de galaxii, stele, astre, doar ei doi, într-un singur trup și suflet, o ființă mai vie decât orice vietate posibilă. Și trăiau acel moment. Încă de când mâna curioasă care explora formele ei, fără un scop anume, de când ea a surâs și a tresărit, de când s-au privit în ochi fără a clipii, fără a schița vreo mimică, erau acolo și asta e tot ceea ce a contat atunci. Ce contează acum și întodeauna. Un sunet cunoscut, așteptat și urât în același timp, distruse momentul lor. Alarma suna, dar ei nu reacționau în nici un fel. Nu că le plăcea sunetul alarmei, dar știau că nu vor mai avea parte de un astfel de moment. Ambii știau că universul lor era pe moarte, dar vroiau să-l țină cumva viu, nu mult, puțin, atât cât să nu-i uite niciodată prezența. Să știe că la un moment dat erau doar ei doi, într-un univers, singuri dar împreună. Se ridică ea prima, oprii alarma și se îmbrăcă repede. El o urmă nemaidecât. Întârziau la muncă.
Posted on: Fri, 05 Jul 2013 21:48:17 +0000