Așteptam să vină liftul. Oricare dintre cele patru. Dar preferam să vină cel din stânga, singurul din care puteai vedea orașul rămânând undeva, jos, în timp ce urcai. N-a venit! A răspuns mai repede unul dintre celelalte lifturi, genul cutiilor ermetice, lucioase, dar pline de lumini colorate - roșu, alb, mov, albastru. Un fel de mini-cluburi ambulante! ”Doors open” a zis vocea feminină din difuzoare, impersonal și distant, așa că m-am îndreptat spre el, grăbit și dus pe gânduri. Ajuns în dreptul ușilor larg deschise m-am oprit, uluit. Părea că apăsasem un buton neștiut, că nimerisem combinația secretă, creată cu intenții obscure de cei care instalaseră mașinăria. În fața mea nu era doar un lift, era un fel de iluzie! O amăgire și o ispită. Era visul împlinit al perverșilor sau al bărbaților virgini, era produsul imaginației de serie a adolescenților cu acnee sau a bătrânilor nostalgici, pentru care femeia a devenit un fel de fruct de neatins. Urcase tăcut, ca o propunere neașteptată, din străfundurile hotelului. De partea cealaltă mă priveau opt fete, blonde, înfășurate în prosoape mari, albe și moi, cu părul ud căzându-le în șuvițe pe umerii goi. Se strânseseră unele în altele, nu ziceau absolut nimic și mă priveau. Erau cumva speriate sau resemnate, nu mi-e clar, dar se uitau la mine cu priviri umede, mirosind a cremă fină și a clor de piscină. Și toate astea în lumina aia bezmetică, plină de culori, care producea umbre și născocea reliefuri. Mărturisesc: mi s-a activat spontan un fel de instinct de prădător! Am focalizat atât de rapid, încât puteam vedea picăturile de apă de pe pielea neacoperită de materialul pufos. Atitudinea lor era atât de defensivă, încât păreau, deja, vinovate de ceva nelămurit! Cu brațele adunate în jurul pieptului, pentru a susține legătura prosoapelor, cu gleznele goale și cu figurile lor oarecum consternate lăsau impresia că fuseseră surprinse făcând ceva nepermis. Erau în mod evident stânjenite, căci desfăcându-se larg, ușile alea trădătoare le-a expus goliciunea întregii lumi! Doar că în momentul acela, lumea eram eu! Doar eu! Probabil că asta simte un lup în fața unui grup de căprioare prinse într-un colț din care nu pot ieși. Un fel de compasiune cinică, ca și cum atacul care va urma va fi mânat de un gen de fatalitate și nu de alte criterii. Genul ”nu-i nimic personal”, doar că nu pot altfel… Am tras aer în piept, am făcut un pas spre cabina aproape plină și când să intru, m-am oprit. Ceva m-a oprit! Nu știu, poate că a fost speranța din ochii lor că voi renunța, deși nu aveau dreptul să-mi impună asta! Sau poate că a fost și un fel de lașitate care mi s-a strecurat în minte: ”Ok, intri, se închid ușile, vei fi acolo, tu și ele, lipiți literalmente unii de alții… Și? Ce vei face? Te vei uita în tavan? Vei ignora atingerea pielii umede? Parfumul? Nu e mai nasol să intri și să nu faci nimic? E ca o castrare! Mai bine nu intri. Ce, ai tupeu să faci ceva? Ai pe naiba! Și dacă le apucă nervii? Nici măcar nu vei înțelege limba în care își vor vorbi între ele! Ai înfruntat vreodată, simultan, furia unor femei aproape despuiate? Cât de lup să fii astfel încât să înfrunți nervii a opt căprioare îngrămădite într-un colț?” Evident, acum speculez! N-am avut nicidecum timp să mă gândesc la toate astea. Pur și simplu, n-am intrat! În schimb, am spus ceva de genul: ”Mda, e cât se poate de evident că nu am ținuta corespunzătoare pentru acest lift!” Le-a pufnit râsul! Un râs viu, spontan, plin de promisiuni, dar peste care s-au închis ușile alea lucioase, obturând culori, piele, ochi, păr, fete și râsul lor. Vocea feminină, impersonală: ”Doors closed!”
Posted on: Tue, 09 Jul 2013 14:24:56 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015