Balcic, visul unei regine Doamne, ce ţară frumoasă avem! Şi ce lucruri extraordinare se întâmplă la noi! Şi cum le mai prezentăm noi de bine, de rămânem cu gura căscată, văzând şi auzind atâtea. Şi câte, în continuu, aflăm... Doamne, avem regi ai romilor, de am întins pelteaua ţigăniei până ni s-a făcut rău de la lingurică, avem împărat – Sfinte Sisoie, apără şi păzeşte! – avem preşedinte – Băsescu, te iubim, că ca tine – cacofonie voită – nu găsim! Avem guvern şi miniştri, ca brazii... Avem, parol, dar o ştiţi şi voi, piţipoance de n-a văzut Dubai-ul. Avem tocană de manelărie, amestecată cu salam şi vijelie... Vers inspirat, nu? Avem... Ei, dar ce nu avem? Şi, totuşi, la prăvălie, unde, apropo, m-am întors după niţică vacanţă – că asta nu ţine cât prostiile de mai sus, se termină repede şi te lasă, om normal, să îi duci dorul până anul viitor – nu ţin să vorbim despre ciobi, băseşti, ponţi – e cu p, serios, nu cu t – despre toance şi alte... vedete de carton. Uite, mie îmi vine să vorbim azi despre Balcic. Aţi fost la Balcic? Aţi vizitat castelul reginei Maria – regină pe bune, cum ar veni, nu surogat... – aţi văzut oraşul alb? Vă îndemn, dacă nu aţi făcut-o, să daţi o fugă până la Balcic şi să intraţi, pentru câteva ore, în sufletul şi trăirile unei regine. Şi, după acest text, aşa cum procedăm de regulă, mai ataşăm şi un fragmenţel de roman. Încă nu ştiu din care. Vedem... Pentru început, despre Balcic, visul unei regine... Mi-e dor uneori - de mă doare în străfunduri de dor şi-mi vine, vorba lui Păunescu, să îngenunchez umilă şi pierdută în faţa imensităţii vălurite - ca pescăruşului de înalturi, de Marea Neagră şi de Balcic. De Marea Neagră de la Balcic. Şi-mi vine aşa, împotriva tuturor conceptelor, să fug, măcar pentru o zi, două, până în Oraşul de Argint. Nici nu contează că sfârşitul de august a început, aproape nefiresc, să-şi ningă molcom frunzele ridate peste lume. Cui îi pasă că toamna, iată, îmbătrâneşte tot mai devreme, tot mai mult, tot mai abitir? Oraşul Alb, şi în martie, şi în iulie, dar şi în octombrie, nu poate să fie mohorât, încercănat, grizonat, trist, pustiit. El, aşa cum e azvârlit, aparent la întâmplare, pe malul mării, rămâne mereu misterios, dulce, nostalgic. De fapt, nu clădirile scundace, dar elegante, nu tarabele ca de talcioc, nu oferta turistică, mai bună decât pe litoralul nostru, nu oamenii locului, nu pisicile vagaboande de pe străduţele în pantă, nu plaja îngustă, amenajată doar la castel, mă cheamă la Balcic. Castelul reginei Maria, care nu e de fapt, un castel, ci mai degrabă un conac mai acătării, o vilă de odihnă, o casă primitoare, mă atrage. De câteva ori, mărimea lui a stârnit printre snobi comentarii de acest gen: „Păi ăsta e palat? Ăsta e castel? Atunci Peleşul ce mai e? E mic, parcă e o casă ţărănească. Nu e pe gustul meu.” Şi dealurile roşiatice şi argintii, unde creşte vegetaţie mediteraneeană, care te duc cu gândul la altfel de relief, mă magnetizează. Şi terasele albe de calcar. Atât de ciudat de albe, de parcă sunt făcute din cretă. De parcă piatra lor a ascuns în tainiţele ei tot soarele din lume. Şi golful unde înainte de venirea reginei Maria se făcea doar negoţ cu cereale. Nici pic de artă... Nici pic de turism. Şi străzile şerpuinde, care coboară în pantă de oriunde ai lua-o. Către mare. Mereu către mare. Şi Cerno More, de departe cea mai neasemuită stradă pe care s-au plimbat vreodată paşii de om. Şi ierburile cu parfum aparte, pregnant, de scoici, chiar dacă sunt ierburi de uscat. Şi marea. Marea noastră Neagră. Care, nu ştiu de ce, pare şi ea, ca şi coasta, de argint. Aproape că nu seamănă cu marea de la noi. Are în ea dâre de argintiu. Cioburi de trandafiriu. E mai luminoasă. E mai caldă. Mai puţin zdrumicată de angoase ca la noi. Castelul şi marea şi terasele... Pe toate le-aş lua de la bulgari, dacă aş avea o putere, şi le-aş aduce la noi. Numai 27 de ani a fost Balcicul al românilor. Din 1913 până în 1940. De cum l-a văzut, regina Maria a decis că va face aici o reşedinţă de vară. I-a plăcut vegetaţia luxuriantă, crescută parcă şi din ziduri, i-a plăcut marea care joacă nebună sub razele de lună, i-a plăcut îmbinarea cerului cu apa şi, a întrevăzut, aproape haotic, linia orizontului ei. Poate pentru a fi în ton cu toate naţiunile din micul sat de pescari, regina a combinat zidurile mediteraneene cu minaretul turcesc, şi cu acoperişul dobrogean, şi cu decoraţiunile maure, şi cu icoanele ortodoxe. Apoi a pus meşteri italieni de au făcut, pe cele mai bine de 35 de hectare din posesie, scări şi alei, adevărate labirinturi, care te scot însă, pe oriunde ai lua-o, spre mare. Şi, ca peisajul să fie mirific pe deplin, regina a hotărât să se facă aici şi o grădină. O grădină imensă, cu plante din toate colţurile lumii, cu fântâni, cascade şi râuri de munte. De nu ştii, tot mergând printre flori şi ierburi căţărătoare şi râuri dăltuite în piatră, de te afli la mal de mare sau pe culme de munte. De asemenea, cei mai frumoşi cactuşi din Europa au poposit – şi au trăit decenii la rând – în splendida grădină a reginei. Îmbinarea de elemente religioase din cele patru mari credinţe ale omenirii te aruncă definitiv în mister: Grădina Ghetsimani, oglindită în spuma mării, Grădina lui Allah, ce pritoceşte priviri avide către cactuşii de vis, Puntea Suspinelor, Râul Zeilor, Cuibul Singuratic. Sau al liniştii, cum i se mai spune acestuia din urmă. Întreaga grădină îi era dragă reginei, dar se spune că la Cuib se simţea cel mai bine. Aici se retrăgea să asculte, în nopţile singuratice, vaietele mării. Aici făcea planuri şi visa, după cum spun legendele care au ajuns până la noi, la iubiri profunde şi misterioase. Ca întreg Balcicul... Regina – sau Sultana, cum i se spunea prin partea locului - nu era, după cum îşi amintesc bătrânii, după cum s-a transmis din generaţie în generaţie, încrezută, ca una de rang înalt ce se afla. Nu se sfia să meargă în mahalalele turceşti să bea cafea, să se plimbe pe străzile în pantă cu căruţa, să facă lungi şi singuratice preumblări cu barca, să-şi trimită nepotul, pe Mihai, regele de mai târziu al românilor, la şcoala din Balcic, unde învăţau la un loc români, ţigani, turci, bulgari, greci, tătari. Pentru că a iubit atâta locul acesta, regina a vrut ca inima ei să fie îngropată, după moarte, aici. Împreună cu regina, la Balcic au mai venit atunci, în perioada interbelică, alţi 200 de români. Cei mai mulţi oameni de artă: pictori, scriitori, sculptori, arhitecţi. Unii dintre ei şi-au făcut, ca să poată să stea mai mult aici, case. Primarul Balcicului era atunci un român, Octavian Moşescu. El a înţeles că e momentul să facă din micul sat de pescari o locaţie a elitelor. Că trebuie să lase viitorimii date despre Balcicul acelor ani. Aşa s-a înfiinţat muzeul localităţii, unde pânze de o adevărată valoare inestimabilă şi-au făcut loc pe pereţi. Grigorescu, Minulescu, Tonitza, Cella Delavrancea, Nae Ionescu, Eliza Brătianu sunt numai câţiva dintre cei care şi-au legat numele de Oraşul Alb. Azi, dacă vizitezi castelul şi zona, rămâi oarecum cu un gust neplăcut. Peste scurta perioadă de românism de la Balcic se trece, din păcate, uşor de către bulgari. Ca şi cum ea n-a fost. Ca şi cum castelul reginei Maria a fost ridicat de ei, de bulgari, ca şi cum istoria locului e numai a lor, nu are nimic a face cu noi. Şi la ei, ca şi la noi, s-a furat de-a lungul anilor tot ce se putea fura: mobilă, oglinzi, robinete, butaşi de viţă de vie şi de pomi, flori rare, icoane. Dar castelul, aşa agăţat între mare şi cer, a rămas. La fel. Şi marea e aceeaşi, ca pe vremea reginei. Cele două constituie pentru turişti un punct de atracţie, fapt speculat repede de bulgari. Azi, unii dintre ei ştiu româneşte, (pentru că românii sunt cei mai mulţi care vin la Balcic) au meniuri la restaurantele şi terasele din apropiere în limba noastră, au chiar preparate de pe la noi în localurile lor. Ştiu, deşi am scris câteva mii de semne, nu v-am spus mai nimic despre Balcic. Şi asta pentru că, orice cuvinte aş folosi, nu pot să descriu în totalitate, Balcicul. Castelul. Grădina. Locul. Marea. N-am aroganţa că pot cuprinde în vorbe atent meşteşugite ceva atât de extraordinar, de dumnezeesc, de special, ca acestea. Recomandarea este să forţaţi maşina până la Vama Veche şi apoi, încă 60 de kilometri pe pământ bulgăresc, ca să vedeţi singuri ce n-am putut, n-am avut cuvinte, n-am reuşit eu să spun... Chiar dacă septembrie potopeşte, în curând, foarte curând, discret, lumea. Mai aveţi răbdare? Mai puteţi să citiţi? A fost cam mult? Hai, încă un pic... E, mai jos, un fragmenţel din primul volum al romanului „Trăind clipa”. Zic să îl vedeţi şi pe ăsta. Şi, da, s-ar putea să vă potopească reveriile... Nunta aceea de la curtea domnească, săvârşită mirific de un sobor de preoţi în puterea nopţii, se întretaie ciudat cu o alta, pe care îmi pare că am văzut-o şi am trăit-o de curând. Curg paralel în mine două nunţi. Nu mai ştiu care cum e. Două mirese, doi gineri, două rânduri de naşi. Nu, nu zic bine, nu sunt două mirese, eu sunt mireasă în amândouă. Într-una dintre nunţile acestea, sufăr. Şi mireasă sufăr. Nu sunt deloc, ca toate miresele din lume, fericită. Şi mă doare... Atât de cumplit mă arde în piept, încât imaginile, speriate, tulburate, răvăşite, încep să fugă una peste alta. Una contra alteia. Una de alta. Nu e nimic clar, vine totul buluc şi pleacă după o clipă. Eu sunt, cum am mai fost, năucă. O defilare continuă, abracadabrantă de imagini îmi toropeşte capul. Şi îi văd la tabăra militară pe Catalina şi Şerban, cum străbat, mână în mână, aleea presărată cu nisip şi pietriş fin. La cealaltă nuntă, el ţipă, sare peste masă ca să n-o lase pe ea să danseze cu altcineva, o ceartă. Iar el se zbânţuie pe ring cu alte femei. Nu-i dă atenţie. Nu pare importantă. Nu-i pasă de ce simte ea. Opreşte, când nişte tineri vor, furarea miresei. Şi e rece. Indiferent. Nici nu se uită la fata în alb, cu care l-a cununat popa. Ciudat, dar nu răzbate, ca la o nuntă fericită, ca la nunta de la curtea domnească, dragostea. În sufletul ei, cerurile se deschid a ploaie de lacrimi. Apoi, se schimbă registrul şi, peste toate, răzbate vocea logofătului: ─ Cât de fericit sunt! Toţi se bucură de nunta noastră. Nici n-aş fi crezut. Uite, cum bat din palme ca nişte copii. Până ieşim din tabără, am să ţi-i prezint, fie şi de la distanţă, pe toţi. Aceia-n roşu sunt călăreţii naşului nostru, Stroie Buzescu. Cei în tunici verzi, care urmează după ei, sunt ostaşii din cetele banului Mihalcea, care-a plecat în locul meu, în solie, la cardinal, dimpreună cu Gheorghe Raţ. Ai lui Radu şi Preda Buzescu sunt cei îmbrăcaţi în roşu şi albastru. Cei în galben şi negru sunt sub comanda lui Şerban Paharnicul, iar mai încolo călăraşii din Vâlcea, cu Udrea Băleanu. Şi acolo Baba Novac, cu haiducii lui. Unde te uiţi? Cei îmbrăcaţi în pantaloni de aba albi, tunici negre şi găitane roşii. Nu-i vezi din pricina întunericului, iubito, dar eu îi ştiu pe toţi. Haiducii lui Baba Novac doar ce au venit. Sunt toţi cam la cinci, poate şase mii de oameni. Şi sunt viteji. Toţi. Lângă fratele meu, cel aflat sub steagurile cu cetatea pierdută a Făgăraşului, o cruce într-o stâncă de piatră, trebuie să mă întorc eu, după ce te las lângă maica. Vezi colo terenul acela? Acolo jucăm noi jocuri militare. Balka... Ştii cum e ăsta? Un inel mare, prins cu o frânghie de stâlpul acela... L-ai văzut? Şi să mă întorc la inel şi la stâlp. Un călăreţ trebuie să-l ia cu lancea din goana calului. Mai avem o întrecere: săgetarea unei căciuli aruncate în sus şi tot în galopul calului. Dar de ce-ţi spun toate acestea? Pesemne, pentru că mă răpune oboseala. Ai fost cea mai frumoasă mireasă, iubito. De ce nu vrei să luăm rădvanul jupânesei Sima, naşa noastră, trandafirule? Ne-ar fi mai uşor. Şi am sta lipiţi unul de altul până acasă. Bine, cum vrei tu. Mergem călare. Mâine, înainte de primii zori vom fi ajuns. De oboseală şi de emoţii, mă încearcă aşa, o toropeală...
Posted on: Thu, 29 Aug 2013 06:58:54 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015