Bamele Denumire știinţifică: Hibiscus esculentus. Prezentare. Bama este o plantă anuală, originară din India. Aparţine familiei DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 13 malvaceelor. Se cultivă pentru păstăile sale tinere, păroase, dar și pentru seminţe. Atât păstăile, cât și seminţele sunt folosite în alimentaţia oamenilor, fiind considerate foarte nutritive. Substanţe active importante. În păstăile de bamă se găsesc proteine, hidraţi de carbon, săruri minerale, beta-caroten, vitaminele A, B, C și PP, mucilagii. Seminţele sunt apreciate pentru conţinutul deosebit de bogat în proteine și grăsimi. Întrebuinţări. Bamele sunt consumate datorită conţinutului lor bogat în substanţe întotdeauna necesare organismului, dar și pentru unele efecte medicinale demne de luat în seamă. Consumul de bame face bine suferinzilor de traheite, laringite, bronșite, precum și bolnavilor cu deranjamente și infecţii gastro-intestinale. Bananierul Denumirea știinţifică: Musa paradisiaca; Musa sapietus. Prezentare: Bananierul este o plantă anuală ce crește în zonele tropicale. Face parte din familia musaceelor. Tulpina, ierboasă, poate ajunge până la opt metri înălţime. Frunzele din vârful tulpinii sunt cu adevărat uriașe – pot avea și trei metri lungime. O inflorescenţă de bananier ajunge, la rându-i, până la un metru lungime. Bananierul are flori femele și flori masculine, bananele fiind produse de florile femele. Bananele sunt grupate sub forma unui ciorchine cu circa 200 de fructe, având o greutate de 30 – 40 kg. După ce a rodit, planta moare, înmulţirea fiind făcută prin lăstarii de la rădăcină. Acești lăstari sunt luaţi și plantaţi, înfiinţându-se astfel noi culturi de bananieri. Pentru nevoi medicinale se poate utiliza planta în întregime. În mod curent se folosesc lăstarii, rădăcinile, florile și, bineînţeles, fructele atât de cunoscute și de apreciate de toată lumea. Din planta de bază, ca și din celelalte părţi, de altfel, se obţine suc, se prepară extracte, decocturi, infuzii. Prin arderea întregii plante se obţine o cenușă, ce are și ea valenţe medicinale. Substanţe active importante: bananele conţin protide, lipide și nu mai puţin de 67 de glucide. Aceste fructe tropicale conţin și săruri minerale, vitaminele A, B, C și E, enzime. Întrebuinţări. Se spune despre banană că este tot atât de hrănitoare cât și carnea. Și, cu toate acestea, potrivit dr. Ovidiu Bojor, banana nu este un aliment complet deoarece conţine puţine substanţe grase și azotate. Cu toate acestea, bananele au o mulţime de aplicaţii medicinale. Cu excepţia celor bolnavi de diabet (care, totuși, pot consuma flori fierte de bananier), banana poate fi consumată de oricine și mai ales de către cei care depun efort fizic și intelectual susţinut. Cenușa obţinută prin arderea plantei este folosită pentru calmarea durerilor de burtă, reglând activitatea din tractul gastro-intestinal. Tot cu cenușă de bananier se tratează și crizele de ulcer. Extractele de plantă se folosesc în afecţiuni cum ar fi diareea și dizenteria, cât și în tratarea unor maladii ale sistemului nervos (isteria, epilepsia). Preparatele din rădăcinile bananierului au acţiune tonică și antiscorbutică. Cu sucul de rădăcină se tratează blocajele urinare. Sucul de flori de bananier îmbunătăţește situaţia persoanelor suferinde de dismenoree sau menoragii. Banana este recomandată copiilor, fiind utilă în procesul de creștere, în general, și mai ales în întărirea sistemului osos. Bananele au calităţi importante, fiind afrodiziace, antiscorbutice, diuretice, laxative. Cu toate că sunt atât de hrănitoare și de accesibile, dr. Ovidiu Bojor afirmă că bananele trebuie, totuși, consumate „cu discernământ”. Bănuţii Denumire știinţifică: Bellis perennis. Denumiri populare: bănuţei, părăluţe. Prezentare. Această plantă erbacee, cunoscută sub numele de bănuţi sau părăluţe, ajunge până la maximum 15 cm în perioada de maturitate, fiind prezentă, laolaltă cu alte ierburi și buruieni, mai ales pe fâneţe – de la câmpie și până la munte. Face parte din familia compozitelor. Frunzele sunt dispuse într-o frumoasă rozetă. Florile, adunate în capitule, sunt mici și rotunde, remarcându-se prin colorit, fiind albe sau roșiatice. Datorită florilor sale, această plantă este cultivată și pentru decor. În scopuri medicinale se folosesc florile și frunzele. Se prepară infuzie, tincturi, se extrage un ulei. În practica medicinală se fac și comprese cu tinctură sau cu decoct de frunze și flori. Substanţe active importante – compușii acestei plante sunt puţin cercetaţi. Se știe doar că are în compoziţia sa o esenţă, care, se pare, este agentul medicinal 14 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC principal. Întrebuinţări. Preparatele de bănuţi sunt un tonic pentru întregul organism, un revitalizant important. Au, de asemenea, proprietăţi expectorante și febrifuge (reduc frisoanele, febra), fiind și un diuretic rapid. Utilizare – atât extern, cât și intern. Potrivit prof. dr. Ion Gherman, pentru uz intern preparatele din bănuţi se folosesc în cazul migrenelor, iar pentru uz extern în cicatrizarea rănilor. Totuși, lista afecţiunilor în care această plantă are efecte benefice este mult mai lungă: dermatoze, furunculoze, traumatisme, reumatism, gută, insuficienţă hepatică și renală, astm, laringită. Potrivit marelui specialist Jean Valnet, ceaiul preparat din „bănuţi este recomandat copiilor slabi sau care nu se dezvoltă”. Bătrânișul Denumire știinţifică: Erigeron canadensis. Prezentare. Bătrânișul este o plantă anuală, erbacee. Originară din America, acum este prezentă în toată Europa. Invazia acestei plante în Europa a început încă din secolul al XVII-lea. Face parte din marea familie a compozitelor. Frunzele bătrânișului sunt lanceolate, iar tulpina ramificată. Înflorește în lunile iulie, august și septembrie, florile având culori diverse, cum ar fi alb-gălbui, albastru, liliachiu. Crește, ca orice buruiană nedorită, în culturi, dar și pe terenuri părăginite, pârloage, pe marginile drumurilor, în liziere. Apare și în variantă cultivată, mai ales ca plantă ornamentală. Pentru uz medicinal se recoltează planta întreagă, o importanţă deosebită având florile. Din buruiana numită bătrâniș se prepară infuzie și extract fluid, dar se administrează și sub formă de suc proaspăt. Substanţe active importante: o grupă de uleiuri esenţiale cu miros de chimen, tanin, rășini. Întrebuinţări. Preparatele obţinute din bătrâniș au, în primul rând, efecte diuretice, contribuind la eliminarea acidului uric. Sunt, totodată, tonifiante. Potrivit specialiștilor, uleiurile esenţiale obţinute din această plantă au un rol deosebit în afecţiuni ale sângelui, determinând dezvoltarea globulelor albe. Ceaiurile de bătrâniș sunt adevărate pansamente intestinale, contribuind, în caz de hemoragii, la refacerea tractului gastro-intestinal. Totodată, bătrânișul combate paraziţii intestinali și reduce inflamaţiile care apar în sistemul urinar. Este indicat, de asemenea, în reumatisme și Notabilă rămâne contribuţia sa în procesul de dezvoltare și întărire a leucocitelor. Bobornicul Denumirea știinţifică: Veronica beccabunga. Prezentare. Bobornicul este o erbacee perenă, aparţinând familiei scrofulariaceelor. Ca plantă medicinală, bobornicul este mai puţin cunoscut, deși se găsește lesne în flora României, de la câmpie până sub munte. Iubește umezeala și de aceea va fi găsit în preajma lacurilor, a apelor curgătoare, pe lângă izvoare. Bobornicul dezvoltă un rizom lung, târâtor, expus și nu prea consistent, tulpinile aeriene având între 10 și 60 cm. Înflorește în mai și iunie, florile fiind albastre, albastru-deschis, semănând, întrucâtva, cu cele de urzică moartă. Fructul de bobornic este o capsulă. Pentru aplicaţii medicinale se culeg florile, fructele, tulpinile. Substanţe active importante: un ulei volatil și glucozide. Întrebuinţări. Uleiul volatil de bobornic are efecte calmante și expectorante. Se spune că extractul de frunze proaspete este un vechi remediu pentru curăţirea sângelui, pentru purificarea sanguină. Potrivit medicinii populare, bobornicul e folosit în bolile de astm, tuberculoză și boli ale ficatului. Cercetări recente asupra virtuţilor acestei plante arată că este antiscorbutică și că poate fi utilizată cu bune rezultate în durerile de mijloc și de spate, precum și în scrofuloză. Sunt cunoscute și efectele diuretice ale acestei plante, sucul din bobornic având, de altfel, însemnate proprietăţi depurative. Un fapt deosebit de interesant – extrasul din bobornic, precum și tocătura, amestecul din această plantă (tulpini, frunze, flori) pot fi folosite, sub formă de comprese și cataplasme, în tratamentul pistruilor. Tot compresele și cataplasmele cu bobornic se utilizează și împotriva hemoroizilor, pecingenilor, ulceraţiilor scorbutice. Babornicul este socotit, încă din vechime, drept leacul natural de purificare a sângelui și chiar a ficatului. DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 15 Bobul Denumire știinţifică: Vicia faba. Denumire populară: fasole mare. Prezentare. Bobul este o erbacee anuală, fiind un membru important al familiei leguminoaselor. Tulpina poate ajunge la o înălţime de 1,20 metri, fiind muchiată, goală pe dinăuntru și foarte suculentă în perioada de maximă vegetaţie. Frunzele bobului sunt penat-compuse și arată foarte frumos. Această plantă, originară din Asia, poate fi întâlnită numai în culturi, de altfel din ce în ce mai rare chiar și în gospodăriile ţărănești de tradiţie. Florile bobului sunt albe, roz, chiar violete. Bobul înflorește în lunile iunie și iulie, fructul fiind sub formă unor păstăi mari, cu coajă groasă. Seminţele au de două sau trei ori dimensiunea unui bob de fasole, sunt ovale și ușor turtite și sunt excelente ca preparate alimentare. Pentru uz medicinal se culeg florile, frunzele, păstăile tinere, boabele verzi, cojile păstăilor și, bineînţeles, boabele coapte. Principalul preparat medicinal este infuzia. Pentru a ne da seama de importanţa alimentară, dar și medicinală a bobului, trebuie să amintim faptul că în Antichitate grecii aveau o sărbătoare dedicată acestei plante-minune. În acea zi se ofereau zeilor, drept jertfă, vase mari cu bob gătit în diverse moduri. Substanţe active importante: săruri minerale (pe bază de calciu, fier, natriu, magneziu, potasiu), protide, glucide, vitamine. În bob se găsesc proteine (în proporţie de 25%), hidraţi de carbon (50% – din care zahărul 10%, celuloza 7,5%), substanţe grase (1,5%), vitaminele A, B. C. Întrebuinţări. Bobul este un aliment foarte hrănitor. Mii de ani a fost un element deosebit de important în hrana oamenilor. Putem da aici exemplul lui Pitagora, care își îndemna elevii să consume, cu toată încrederea, cât mai mult bob. Ca efecte medicinale ale bobului putem menţiona: diuretic, sedativ, tonic. Se folosește cu precădere în afecţiuni precum colici renale, cistite, cât și în bolile de prostată. În mod surprinzător, bobul este recomandat și în afecţiuni reumatismale. Bozul Denumire știinţifică: Sambucus ebulus. Denumire populară: bozie. Prezentare. Bozul este o erbacee din familia caprifoliaceelor, fiind înrudită cu socul. La maturitate poate ajunge până la doi metri înălţime. Crește, adesea, în colonii, formând adevărate păduri în locuri umede, pe terenuri virane, prin pârloage, pe pășuni, la marginea pădurilor, în locuri părăsite. Are frunze mari, cu miros neplăcut. Bozul înflorește în lunile de vară. Florile sunt albe, grupate în inflorescenţe. Fructele se prezintă sub forma unor bobiţe de culoare neagră. Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele, florile, coaja rădăcinilor, fructele. Din flori se prepară infuzie, iar din fructe și coajă se poate obţine un decoct. Substanţe active importante: taninuri, esenţe parfumate, zaharuri, acid malic, acid tartric, substanţe amare. Întrebuinţări. Bozul are neașteptat de multe calităţi din punct de vedere medicinal: calmează tușea, favorizează transpiraţia, este diuretic, purgativ, depurativ. Florile de boz se folosesc în terapii împotriva bolilor infecţioase și a bolilor căilor respiratorii. Mult mai multe utilizări au fructele, frunzele și coaja cu care se tratează cistitele, nefritele, edemele, hidropizia, constipaţia. De asemenea, bozul este recomandat pentru tratamente în caz de contuzii, având, se pare, calităţi de agent revulsiv. Deoarece preparatele de boz pot fi toxice (mai ales cele obţinute din fructe), această plantă se va utiliza numai sub îndrumarea unui specialist. Bradul Denumirea știinţifică: Abies alba. Prezentare. Bradul face parte din familia pinaceelor. Este un arbore foarte cunoscut și de aceea nu are nevoie de o prezentare extinsă. Arbore de mari dimensiuni, bradul poate ajunge până la o înălţime de 50 metri. Frunzele au formă de ace și, după cum se știe, nu cad în anotimpul rece. În mod discret, bradul înflorește în lunile mai- Pentru tratamente medicinale se folosește uleiul volatil de brad, dar se utilizează și coaja și rășina. 16 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC Substanţe active importante: uleiurile volatile. Întrebuinţări. Uleiul volatil extras din brad are efecte pozitive asupra sistemului nervos, în afecţiunile articulaţiilor (reumatism), în nevralgii. Uleiul de brad poate fi utilizat și ca expectorant. Notă: efecte terapeutice identice se obţin și cu scoarţa, rășina și uleiul volatil recoltate de la molid sau de la bradul roșu (Picea abies). Brădișorul Denumire știinţifică: Licopodium clavatum. Denumire populară: pedicuţa, barba ursului, pălămidă. Prezentare. Brădișorul sau pedicuţa este o ferigă, cu o tulpină lungă de până la un metru, culcată pe pământ, din care se ridică frunzele. Activitatea de producere a sporilor începe în iulie și se termină în septembrie. Sporii au culoarea galben-deschis. Plantă perenă, această ferigă face parte din familia licopodinaceelor. Crește în pădurile din regiunile montane și submontane. Pentru terapii medicinale se culeg sporii, din care se prepară o pulbere, cunoscută și sub numele de sulf vegetal. Unii specialiști în medicină naturistă opinează că se poate folosi chiar și planta în întregime. Substanţe active importante: substanţe specifice (clavatină, anotină), flavone, săruri minerale. Întrebuinţări. Din sporii de brădișor se face un preparat necesar, în primul rând, în tratarea unor afecţiuni dermatologice. Pulberea astfel obţinută se folosește în tratarea eritemului sugarilor, în intertrigo, precum și în arsuri, dermatite, răni deschise – mai ales la copii. În uz intern, pentru afecţiuni cum ar fi litiazele, hepatitele, se utilizează un preparat obţinut din întreaga plantă. Unii specialiști în medicină naturistă sunt de părere că preparatele de brădișor (pedicuţă) sunt benefice și în tratamente împotriva tabagismului și alcoolismului. Brânca Denumirea știinţifică: Lobularia pulmonaria. Prezentare. Brânca este un lichen care poate fi întâlnit cu ușurinţă și în ţara noastră, de la deal până la munte. Copacii-gazdă sunt îndeosebi fagul și arţarul, rareori molidul, lemnele căzute, pietrele. Brânca poate atinge o lungime de 40 cm. Acest lichen se prezintă ca un lob vălurit, altfel spus un lob cu un relief pronunţat, culoarea fiind verzuie, uneori cu accente spre brun sau chiar verde, cu margini ușor galben-albăstrii sau albe. Prin urmare, un ciudat amestec de culori ce dă mister acestei ciudate plante. Întrebuinţări. Medicina populară a introdus, din timpuri străvechi, această plantă modestă în rândul celor cu efecte curative. Astfel, practica de sute sau poate mii de ani a dovedit că preparatele din lichenul de brâncă combat bolile respiratorii, dând rezultate în procedeele terapeutice asupra astmului bronșic și a tusei. Substanţa sau substanţele active pe care le conţine brânca produc efecte pozitive și în cazul bolilor de plămâni. Brâncuţa Denumirea știinţifică: Sisymbrium officinale. Prezentare. Brâncuţa este o plantă erbacee aparţinătoare familiei crucifereior. Are tulpină păroasă și flori galbene. Înălţimea sa poate ajunge până la 70 cm. Pentru medicaţie se culeg frunzele, părţile tinere ale plantei, vârfurile cu tot florile de pe ele. Brâncuţa este o plantă medicinală tradiţională. Substanţă activă importantă: esenţa alilică. Întrebuinţări. Confruntându-se cu răcelile, moșii și strămoșii noștri trebuiau să se trateze cumva. Unul dintre aceste remedii a fost brâncuţa și, firește, poate fi și acuma, dacă, cumva, nu ne convin medicamentele moderne. Cu brâncuţa se tratează coardele vocale bolnave sau obosite, precum și laringitele și faringitele, fiind un antiinflamator eficient. Cel mai cunoscut preparat din brâncuţă este sub formă de infuzie, dar se poate folosi și sucul de brâncuţă, cu condiţia ca acesta să fie proaspăt. Pentru ca sucul de brâncuţă să aibă un gust cât de cât acceptabil se va dizolva în el lapte, fiind bune și siropul sau mierea. Utilă în practica medicinală este și tinctura de brâncuţă, deocamdată mai puţin cunoscută și utilizată. DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 17 Brândușa de toamnă Denumire știinţifică: Colchicum autumnale. Prezentare. Erbacee micuţă cu flori liliachii, cu înălţime până la 13 cm, brândușa de toamnă aparţine familiei iridaceelor. Are o dezvoltare deosebită și îndelungată, ajungând la înflorire abia toamna târziu. Brândușa de toamnă crește în zonele de deal, în locuri umede. Fructul, de mărimea unei nuci, este otrăvitor, brândușa de toamnă fiind considerată o plantă toxică, deci o plantă periculoasă. Pentru uz medicinal se recoltează seminţele și bulbul, din care se obţin preparate cu aplicaţii deosebite, cel mai important și mai cunoscut fiind tinctura. Acest preparat va fi folosit cu maximă precauţie și nu va fi lăsat sub nici o formă la îndemâna copiilor. Substanţa activă importantă este colchicina. Acest alcaloid se găsește mai ales în fructul brândușei de toamnă și are virtuţi medicinale de excepţie. În acest sens, în prezent se fac cercetări privind efectele colchicinei în boli grele, cum ar fi cancerul. Cercetări mai noi asupra brândușei de toamnă au dus la sinteza unui alt compus, democolcina – mai puţin toxic decât colchicina – întrebuinţat cu succes, se pare, în tratarea unor afecţiuni ale sângelui. Întrebuinţări. Colchicina acţionează deosebit de eficient în gută, fiind considerat remediul clasic în stoparea rapidă a atacurilor acestei afecţiuni. De precizat că orice tratament cu brândușă de toamnă se face numai și numai sub control medical. Altfel, există riscul unor grave intoxicaţii, cu sfârșit letal. Preparatele din brândușă de toamnă sunt cunoscute și ca un bun antinevralgic, dar și ca un diuretic eficient. Există și o legendă în legătură cu numele acestei plante periculoase. Se spune că în Colchida, o regiune din zona estică a Mării Negre, trăia Medeea, o renumită vrăjitoare. Ea a preparat o poţiune malefică și a lăsat să cadă o picătură pe pământ. Din acea picătură a răsărit brândușa de toamnă! Să notăm și faptul că în Evul Mediu brândușa de toamnă se folosea ca insecticid. Brebenelul Denumire știinţifică: Corydalis cava. Denumiri populare: brebenea, breabăn. Prezentare. Brebenelul este o plantă care înflorește primăvara, acoperind solul pădurilor de la deal și câmpie cu un strat vegetal viu, multicolor și frumos mirositor. Sub numele de brebenel sunt cunoscute mai multe specii de plante cu trăsături comune, adică sunt erbacee perene, au structură asemănătoare și relativ aceiași compuși chimici activi. Brebenelul face parte din familia papaveraceelor. Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm înălţime. Rizomul este dezvoltat și, de cele mai multe ori, gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete, purpurii, sunt melifere. Pentru trebuinţe medicinale se recoltează rizomii. Din tulpini și flori se poate obţine un suc. Substanţe active importante: trei compuși specifici – coridalină, coricavină și bulbocapnină. Bulbocapnina este o substanţă toxică. Întrebuinţări. Preparatele de brebenel au acţiune asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna funcţionare a acestuia. De asemenea, preparatele de brebenel sunt folosite în afecţiuni cardiace, mai ales pentru reducerea tensiunii arteriale. Aceste preparate au influenţă pozitivă și asupra funcţionării tractului gastro- intestinal. Ca plantă medicinală, brebenelul este încă puţin cunoscut în ţara noastră, deși compușii săi activi arată că merită toată atenţia. Broccoli Denumire știinţifică: Brassica oleracea, var. botrytis. Denumire populară: conopida broccoli. Prezentare. Broccoli se deosebește de conopidă prin partea comestibilă care nu este atât de aglomerată, ci mai rară, precum un chiorchine. Prin urmare, am putea spune că broccoli este o conopidă cu inflorescenţa mai rară. Această inflorescenţă poate fi verde, galbenă sau violetă, neexistând deosebiri în ceea ce privește conţinutul și consistenţa. Broccoli este o legumă foarte fragedă și hrănitoare. Are și calităţi medicinale, recunoscute din ce în ce mai mult. Se consumă în salate (există foarte multe reţete, bine puse la punct), dar și gătită cu carne, cu paste, cu ouă, cu brânză, 18 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC cu orez. Substanţe active importante: conţinut mare de vitamina C, vitamina K, beta- caroten, săruri minerale, celuloză, glucide. Recent s-au descoperit doi compuși – sulforafan și indol-carbinol – care atestă broccoli ca o legumă utilă în profilaxia cancerului de stomac și de sân. Întrebuinţări. Preparatele din broccoli sunt recomandate în avitaminoze, anemii, deranjamente digestive, în prevenirea cancerului pe tractul gastro-intestinal, în osteoporoză, în combaterea hemoragiilor. Leguma numită broccoli este cunoscută și ca un ușor, plăcut și eficient depurativ gastro-intestinal. Brusturele Denumirea știinţifică: Arctium lappa. Denumiri populare: ciulin, captalan, lipan. Prezentare. Dicţionarele spun despre cuvântul brusture că este autohton. De fapt nu este vorba despre o singură plantă, ci despre un grup de plante din același gen – Lappa, care se numesc brusturi și fac parte din familia compozitelor. Brusturele se remarcă prin frunzele mari, late, groase, consistente, de un verde adesea întunecat, cât și prin înălţime – până la 1,3 metri. Florile sunt aproape roșii sau violete și sunt dispuse în inflorescenţe sferice înconjurate de ţepi. Când se usucă, inflorescenţa devine scaiete. Brusturele este o plantă maiestuoasă, puternică, cu un ciclu de viaţă de doi ani. Poate fi întâlnit pretutindeni în arealul românesc, de la câmpie până la munte. Virtuţi medicinale au rădăcinile plantei aflată în al doilea an de vegetaţie, care se recoltează primăvara devreme sau toamna târziu. Este de dorit ca aceste rădăcini să se folosească proaspete deoarece, prin uscare, își pierd o parte din proprietăţi. Substanţe active importante. Cea mai importantă substanţă specifică din rădăcina brusturelui este lactona. Alte substanţe: vitamine din clasa B, săruri de potasiu, inulină (în cantitate mare), ulei volatil, tanin, precum și un compus antibiotic despre care se spune că este tot atât de eficient cât și penicilina. Întrebuinţări. Rădăcina de brusture este un medicament natural cu efecte benefice în cazul bolilor de splină și ficat. Este, de asemenea, un bun depurativ. Reduce glicemia și se manifestă ca un veritabil agent antimicrobian. Preparatele din brusture sunt recunoscute și ca un bun tonic pentru păr, stimulând creșterea părului. Tot la capitolul cosmetică menţionăm: cu preparatele de brusture se tratează tenurile grase, putând fi folosite, deci, și ca un excelent agent de curăţire a tenului. Brusturele este eficient și în tratarea acneei, eczemelor și furunculozei. Din brusture, în amestec cu alte plante, se poate prepara un ceai cu acţiune de curăţire internă și intensă a organismului. Prin urmare, brusturele poate fi utilizat cu succes ca decoct, intern sau extern, pentru o igienizare cu totul originală și mai ales sănătoasă. O astfel de igienizare este binevenită primăvara, brusturele combătând, totodată, și astenia de primăvară. Cercetări mai noi au dus la obţinerea uleiului din seminţe de brusture. Acest ulei poate fi utilizat în proceduri cosmetice, dar și în tratamente dermatologice importante, cum ar fi tratamentul furunculozei. Brusturele este cunoscut și pentru utilizarea sa, cu succes, în suferinţe ale splinei și ale ficatului. Bujorul de munte Denumire știinţifică: Rhododendron kotsschyi. Prezentare. Bujorul de munte, numit uneori și smârdar, este un subarbust a cărui înălţime abia ajunge la 50 cm. Face parte din familia ericaceelor, fiind o plantă cu o tulpină mult ramificată. Rădăcina este, de asemenea, foarte dezvoltată. Frunzele, lucioase, consistente și de mici dimensiuni, sunt dispuse altern. Florile, de culoare roșie, rareori roz sau albă, au un miros plăcut. Bujorul de munte înflorește pe toată durata verii. Fructul este o capsulă. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, ramurile tinere cu tot cu flori, florile. Se prepară infuzie, decoct, extract. Substanţe active importante: ulei eteric, taninuri. Întrebuinţări. Se spune despre preparatele medicinale de bujor de munte că au proprietăţi afrodiziace. Este, de asemenea, cunoscut faptul că au efecte pozitive în boli de ficat, precum și în afecţiuni respiratorii. În cantităţi mari, preparatele pe bază de bujor de munte pot fi toxice. DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC 19 Buretele de stejar Denumirea știinţifică: Boletus igniarius. Denumire populară: iască. Prezentare. Este vorba, de fapt, despre două genuri de ciuperci – Fomes și Phellinus – care cresc în pădure, pe tulpinile copacilor bătrâni, mai ales pe stejari și fagi. Aceste ciuperci sunt folosite ca materie primă pentru prepararea a ceea ce noi numim iască. Buretele de stejar crește sub forma unei copite de cal sau a unei etajere. Trăind pe copaci, buretele de stejar produce, în timp, putregaiul alb al lemnului. Întrebuinţări. În medicina populară, buretele de stejar a fost folosit, multă vreme, pentru oprirea sângerărilor și tratarea rănilor. În natură, în lipsă de altceva, se utilizează ca pansament, fiind un hemostatic destul de puternic. Este posibil să aibă și proprietăţi antimicrobiene. Buruiana de trânji Denumire știinţifică: Neottia nidus-avis. Denumire populară: trânji. Prezentare. Buruiana de trânji este o plantă perenă, saprofită (adică se hrănește cu resturi de plante aflate în descompunere). Face parte din familia orhideelor, fiind, de fapt, o orhidee de pădure. Fiind o plantă saprofită, buruiana de trânji crește pe solul bogat în putregaiuri al pădurilor, mai ales al pădurilor de foioase. Datorită modului său de hrănire, rădăcinile sunt cărnoase, dezvoltate, încâlcite. Buruiana de trânji nu are clorofilă. Florile au culoare închisă, brună și miros a miere de pădure. Planta înflorește în lunile mai, iunie și iulie. Fructul este o capsulă. Întrebuinţări. În medicina populară românească, buruiana de trânji este cunoscută ca un important remediu în tratarea hemoroizilor. Busuiocul Denumire știinţifică: Ocimum basilicum. Denumiri populare: vasilisc, bosioc, borjolică, mătăcină, floarea bisericii, bazilic, planta lui Hristos, buruiana dragostei. Prezentare. Plantă foarte cunoscută, aparţinătoare de familia labiatelor, busuiocul se cultivă, fiind cunoscut ca busuioc de grădină. Există și busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), dar acesta nu are prea mare importanţă ca plantă medicinală. Busuiocul de grădină ajunge până la 50 – 60 cm înălţime. Înflorește în iulie-august, florile fiind albe sau roz. Se usucă foarte bine și miroase plăcut, persistent. Valoare medicinală are partea aeriană a busuiocului și se recoltează când apar florile. Preparatul principal pentru uz medicinal este infuzia. Alte preparate semnificative: siropul și esenţa. Substanţe active importante: oestragol și linalol. Întrebuinţări. Busuiocul este un bun stimulent general, fiind antibacterian, antifungic, stomahic, carminativ, antispastic. Naturiștii îl recomandă în tulburări gastro- intestinale, în inflamaţii ale căilor respiratorii și ca diuretic. Interesantă este și utilizarea infuziei de busuioc în afecţiuni pe fond nervos, altfel greu de vindecat. Chiar migrenele, tot cu busuioc se tratează și, deci, nu întâmplător, în casele de la ţară, pe vremuri, în grindă trona busuiocul pe toată durata iernii. De asemenea, busuiocul se folosește pentru calmarea durerilor în urma înţepăturilor de viespi și albine. Dar iată lista afecţiunilor tratate cu busuioc: gripă, vomă, răceală, bronșite, colici și balonări intestinale, nevralgii, lipsa poftei de mâncare, în reglarea lactaţiei la femeile care alăptează. Mai există încă o afecţiune care se tratează cu busuioc – neplăcutele afte. În acest caz se face gargară cu decoct concentrat de busuioc, punându-se două linguri de decoct la 100 ml apă. În bucătărie, busuiocul are locul său, fiind folosit, sub formă de pulbere sau frunze proaspete, la prepararea diferitelor mâncăruri. Datorită aromei sale plăcute și persistente, busuiocul este utilizat, din ce în ce mai mult, și în industria cosmetică. Un loc aparte are busuiocul în credinţele și tradiţiile poporului român, fiind considerat plantă sfântă. Există credinţa potrivit căreia, pus la icoană sau în grinda casei, aduce liniște în gospodărie, pace între cei aflaţi sub același acoperiș. Se zice că la nașterea Domnului, în juru-i a răsărit busuioc și de aceea preoţii își fac agheasma cu busuioc și stropesc cu agheasmă folosind un pămătuf de busuioc. 20 DICŢIONARUL PLANTELOR DE LEAC Busuiocul este prezent în multe alte împrejurări ale vieţii românilor, fiind socotit o plantă miraculoasă. De pildă, mireasa care se duce la cununie trebuie să ia, neapărat, un fir de busuioc din grinda casei. Pentru noroc, pentru copii frumoși și sănătoși, pentru spor și bine în viaţă. În vechiul sat românesc, frecarea mâinilor și a tâmplelor cu busuioc era o procedură curentă, fiind o primă formă de tratament în aproape orice afecţiune. Desigur, busuiocul este considerat nu numai un leac pentru trup, ci și, deopotrivă, pentru suflet.
Posted on: Tue, 19 Nov 2013 21:51:25 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015