CONSTITUTIA DIN 1923 Realizarea unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) a impus adoptarea unei noi constituții care să reflecte noile realități economico-sociale, politice, etnice și instituționale. În general, consolidarea unităţii naţionale reclama dotarea României cu o nouă Constituţie. Toate partidele au fost de acord cu adoptarea Constituţiei, dar modul în care au procedat liberalii a nemulţumit celelalte partide. Liberalii, după revenirea la putere, în ianuarie 1922, au proclamat Adunarea Constituantă și au organizat alegeri care au fost câştigate de ei. În acest context se va vota noua Constituţie în martie 1923, care a preluat integral sau parţial circa 60 % din textele Constituţiei din 1866 și reformele votate la Iași în 1917. Reformele din 1917, votate de cele două camere ale Parlamentului și semnate de regele Ferdinand, modificau articolele 19, 57 și 67 din Constituția din 1866 prin introducerea principiilor generale de expropriere și instituirea votului universal. Însă, din cauza războiului, legea agrară și a votului universal au fost adoptate mai târziu, în 1918 și 19121. Proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii Parlamentului dominat de liberali, fiind contestat de principalele partidele de opoziție, Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, care nu au participat la votarea Constituției pe care au declarat-o „nulă și neavenită”. Constituţia este adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I. În cele din urmă, noua Constituție este acceptată și aplicată de toţi reprezentanții politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul, ci procedura de adoptare care nu ar fi garantat reprezentarea voinţei libere a tuturor membrilor naţiunii. Constituția avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, 76 fiind preluate din vechea Constituție (circa 60% din texte) fără nici o modificare. Ea se prezintă ca o realizare metodică, judicios structurată, ce conține prevederi ce se referă la elementele constitutive ale statului, organizarea şi funcţionarea puterilor statului, alcătuirea şi funcţionarea sistemului electoral, organizarea financiară, armată, administrativă ş.a. Cele 8 titluri ale Constituţiei sunt : 1) Despre teritoriul României 2) Despre drepturile românilor 3) Despre puterile statului 4) Despre finanţe 5) Despre puterea armată 6) Dispoziţii generale 7) Despre revizuirea Constituţiei 8) Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decât Constituția din 1866, principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cu populaţii ori grupuri etnice străine. Forma de guvernământ, proclamată de noul așezământ constituțional, este monarhie constituțională. Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale. Era admisă exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art. 17), fiind redefinite noţiunile de „domeniu public” (prin includerea căilor de comunicaţie, spaţiului atmosferic, apelor navigabile etc.) şi „bunuri publice” (cuprind apele ce pot produce forţa motrice şi pe cele care pot fi utilizate în interes obştesc). De asemenea, zăcămintele miniere şi bogăţiile de orice natură deveneau proprietatea statului (art. 19). Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuţii : ■ independenţa legislativului faţă de executiv era asigurată prin imunitatea parlamentară a deputaţilor şi senatorilor (art. 54, 55); ■ independenţa executivului faţă de legislativ era garantată prin recunoaşterea puterilor constituţionale ale regelui ca fiind ereditare şi declararea persoanei acestuia ca inviolabilă; ■ independenţa puterii judecătoreşti a fost garantată prin inamovibilitatea judecătorilor (art. 104). Puterea legislativă urma să fie exercitată de rege şi reprezentanţa naţională (Parlament bicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie). Puterea legislativă avea dreptul de a limita atribuţiile puterii executive în privinţa votării şi adoptării bugetului preventiv şi de gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului, cât şi prin dreptul parlamentarilor de a adresa interpelări miniştrilor (art. 52). Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret al cetățenilor majori (de peste 21 de ani), cu scrutin de listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor, renunțându-se la sistemul cenzitar şi capacitar. Membrii Senatului erau de două categorii : ● aleşi – (din 4 categorii electorale) în baza aceluiaşi vot dintre cetăţenii români bărbaţi care au împlinit vârsta de 40 de ani; ● de drept – moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, reprezentanţi ai înaltului cler, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi de Consiliu de miniştrii, fost miniştrii, generali în rezervă, etc. Nu au fost admişi să-şi exprime opţiunea politică militarii și femeile, a căror situație se va care reglementa prin elaborarea unei legi speciale, care s-a realizat în 1926. Legile după ce erau discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări trebuiau supuse sancţionării regale. Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. De asemenea, regele poate să încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi trebuiau ratificate de puterea executivă. Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc împreună Consiliul de Miniştri, condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să producă efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau participa la dezbaterea proiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii. Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești, cea mai înaltă instituție fiind Curtea de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie şi Justiţie primește atribuții mărite fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea actelor legislative: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei”. Principiul inamovibilităţii judecătorilor asigură independenţa şi obiectivitatea judecătorilor. Constituţia prevedea cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele judecătoreşti fiind prevăzută interdicţia constituirii unor „comisii sau tribunale excepţionale, în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale sau în vederea judecării anumitor persoane”. De asemenea, crește competenţa organelor judecătoreşti şi în materie de contencios administrativ prin acordarea fiecărei persoane a dreptului de a se adresa justiției dacă a fost lezată în drepturile sale de un act administrativ de autoritate, de un act de gestiune emis cu încălcarea legilor şi a regulamentelor, ori prin abuzuri ale organelor administrative. Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcţionarii democraţiei: ■ garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie : „deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita.” (art.7); ■ egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor; ■ libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a. Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori, acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări sociale în caz de accidente. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”). Alte prevederi ale Constituţiei din 1923 : ■ cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele judecătoreşti; ■ în acest caz de pericol de stat „se poate introduce starea de asediu general sau parţial”. ■ Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acorda drepturi și celorlalte culte. Constituţia din martie 1923 a avut un rol important în consolidarea statului român unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul regimului politic din România. Noul așezământ constituțional a fost o lege fundamentală considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică. Constituția a contribuit la crearea cadrului de funcționare regimului politic instituțional, format dintr-un ansamblu de instituții statale, partide și grupări politice, organisme sociale, obștești și culturale. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice și accesul la viața politică pentru categorii sociale foarte largi. Constituția din 1923 a consfinţit monarhia şi continuitatea ei, apreciată în epocă factor al stabilităţii statului, al păstrării intereselor tuturor categoriilor sociale, al menţinerii unităţii statale depline. În ciuda criticilor aduse de formațiunile politice aflate în opoziție la momentul elaborării ei, ea a fost acceptată de acestea în momentul când au venit la guvernare. Critica vieții politice interbelice dezvăluie că în ciuda creării posibilității manifestării unei autentice democrații într-un cadru constituțional generos, respectarea Constituției, și a altor legi, nu a fost pentru partidele venite la guvernare o normă obligatorie de conduită, fiind consemnate numeroase inconsistenţe şi chiar abateri de la litera şi spiritul Constituţiei. Respectarea legii era cerută doar când se aflau în opoziție, nu și când veneau la putere. Totuși, perioada în care această Constituţie a reprezentat legea fundamentală a României, regimul democratic a cunoscut o adevărată înflorire. După 1923, au fost luate și alte măsuri legislative care urmărea să completeze procesul unificării instituţionale, administrative, politice, economice, culturale etc. a României Mari : ■ în iunie 1925 s-a dat legea pentru unificarea teritoriului, țara fiind împărţită în judeţe conduse de prefecţi, judeţele împărţite în plăşi conduse de pretori, după care urmau, comune urbane, reşedinţe de municipii sau de reşedinţe de municipii, comune rurale şi sate conduse de primari ■ în 1926, legea electorală stabilea „prima electorală” potrivit căreia partidul care obţinea 40 % din totalul voturilor primea 50 % din locurile din Parlament. Cealaltă jumătate era împărţită celorlalte partide care au obţinut pragul parlamentar de cel puţin 2 %. Doar dacă nu se obţineau 40 % din voturi atunci împărţirea nu se făcea proporţional. La Senat s-a aplicat principiul majorităţii relative. Toate mandatele dintr-o circumscripţie revenind partidului ce a obţinut cele mai multe voturi. Dreptul de vot era acordat doar bărbaţilor majori (peste 21 de ani), referitor la femei urmând să se decidă prin legi speciale (ceea ce s-a întâmplat în 1939 când o lege electorală a dat drept de vot femeilor). ■ în 1931, legea pentru suspendarea execuţiilor silite; ■ în 1932, legea conversiunii datoriilor agricole (statul prelua o parte din datoriile ţăranilor); ■ în 1924, legea privind învăţământul primar (a prelungit învăţământul primar obligatoriu la 7 ani, adăugând 3 ani complementari celor 4 obligatorii în Vechiul Regat; devin obligatorii și cursurile pentru analfabeţi până la vârsta de 18 ani); ■ în 1928, legea privind învăţământul secundar (prevedea un liceu cu şapte clase şi două cicluri, renunţându-se la clasa a VIII-a). Constituția din 1923 a fost în vigoare până la 29 februarie 1938, când a fost promulgată Constituţia carlistă, care a înlocuit regimul parlamentar reprezentativ cu supremaţia puterii regale. Carol al II-lea a urmărit instaurarea propriului său regim politic, sacrificând partidele politice şi activitatea parlamentară, guvernele devenind simple instrumente.
Posted on: Mon, 12 Aug 2013 03:59:30 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015