CRONICA LITERARĂ Unitate geoculturală. O sinteză sau reconfirmarea Provinciei ca locuire identitară în marele continent al literaturii române Poeţi din Basarabia Rob credinței, de el supervizată, că un text este literatură numai atunci când proprietarul cuvintelor își asumă desprinderea din mrejele autorlâcului și este convins că nu scrie doar pentru imobila vitrină cu cărți, remarcabilul sociolog al culturii române, Adrian Dinu Rachieru dăruiește memoriei națiunii acest op fundamental, Poeți din Basarabia (2010, 680 p.). Este discursul activ al generațiilor unui veac de frământări bulversante sau de calm al valorilor, de idealuri sfărâmate și de speranță livrată cu pipeta capriciilor istoriei, o carte ca o frumoasă izbândă pe traseul comun al eforturilor Editurii Academiei Române din București și ale Editurii Știința din Chișinău. De altfel, autorul este acel mult așteptat primus rector în această istovitoare muncă a recuperării și a restituirilor tezaurului liric din provincia istorică, parte însemnată din sinteza poeziei românești iar dacă ar fi să cităm, acum, argumentul bucovinean al temei, criticul și istoricul literar se binemerită de aceleași priorități. Poezia din Basarabia românească, între sechelele romantismului şi desolemnizările avangardist-postmoderniste, oferă oricărui bilanţ sintetic argumentele unei pulsaţii eficiente în opera definitivă a limbii şi literaturii noastre. Ofensiva poeţilor, de la candidul Mateevici la viforoşii noilor generaţii de mutilatori „programaţi” ai calpului şi suficienţei confortabile, ne oferă de asemenea şansa unei proiecţii în timpul de ieri şi în cel de astăzi. Lucrurile, e de acord şi autorul antologiei, se întâmplă în preajma acelor mari coerenţe ale exprimării individuale şi de grup iar soluţia artei ca artă imprimă efecte din cele mai corecte şi decisive tuturor traversărilor, de la ruina romantismelor de început de veac douăzeci la temele capricioşilor noştri tineri contemporani: „Respectăm – va scrie Adrian Dinu Rachieru – judecând sociologic, coexistenţa valorilor. Ştim că nu există literatură „pură” şi ierarhii îngheţate, dar încercăm să rămânem fideli corectitudinii estetice.” (Argument. Cum citim literatura basarabeană?, p. 15) Nu există, desigur, un manej al spiritului agonic într-o astfel de cultură a traversărilor dar despre marea lucrare a spiritului numită poesie antologatorul inspirat enunţă opţiuni, comentează orientări, se exprimă de la înălţimea unei instanţe axiologizante. Cum orice sinteză de acest fel e, mai devreme de asumări, un univers al rostirii, începuturile sunt evocate sub spectrul mesianismului promovat de lirica lui Alexei Mateevici, ale deschiderilor către monopolul ritualic al românităţii, prin scrisul lui Pan Halippa sau al refugiului în melancolia dacismului proteguitor, din poezia insolitului rebel Ion Buzdugan. Apoi, universitarul nostru antologator, aşează sub semnul Arcadiei interbelice un capitol despre acele destrămări euforice şi prea grăbite ardei dintr-un crizism al fiinţei vulnerabile, probabil, dar tot atât de adeveritor vocii exprimării colective în corpusul cultural naţional. Marcată de elementar şi metafizică a marginalităţii, poetul basarabean suferă de complexul normei şi al tiparului identitar. Câteva din numele prezente cu menţiuni despre opera lor în acest op adaugă ceremoniilor poeziei multă originalitate precum Magda Isanos, Nicolai F. Costenco, Paul Mihnea şi Olga Vrabie, trăiesc în pletora jubilaţiei tradiţionaliste dar vin şi cu destule „abateri” precum Lidia Constantinescu, Al. Robot şi Liuba Dimitriu, îşi sublimează idealitatea fragilă în concepte pretins vizionare precum Crisanta Olteanu şi Liviu Deleanu, Bogdan Istru şi Olga-Cruşevan Florescu, George Meniuc şi Corina Constantinescu. Fundamentările interbelicului liric basarabean îşi asumă şi disoluţiile, într-un patos creativ/creator al complementarului orfic iar poezia Elenei Dobroşinschi-Malai, a lui Emilian Bucov, opera purtând marca Lotis Dolenga, Ecaterina Cavarnali-Davidoglu, Elena Vasiliu-Hasnaş, toate par a fi exemplele edulcorării vitalităţilor într-o literatură provincială care avea neapărată nevoie de redobândirea referenţialităţii. Aceste investigaţii ale cărţii lui Adrian Dinu Rachieru stau mereu în preajma regulii deductivului. Din masa valorică a argumentelor, extracţiile eului selectiv impun actualizări şi recuperări ale multor formule postbelice de poetizare ontologică. Lirica atunci repudiată trebuie restaurată, revalorificată, explorată din interior. Sunt poeţi ai „criteriilor”, numiţi Agnesa Roşca, Eugeniu Coşeriu ori Aureliu Busuioc, lirici ai peisajului social între care Andrei Lupan, Vasile Leviţchi ori Anatol Gugel, practicanţi ai discursului rebel ca Alexandru Lungu, Petru Zadnipru, Valentin Roşca. Apoi, cei mulţi îi regăsim populând insula de pergament a resurecţiei şasezeciste, de la Victor Teleucă, Mihail Ion Ciubotaru, Emil Loteanu şi Vitalie Tulnic la Gheorghe Vodă, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru. Mulţi sunt mentorii dialogului cu sinele poematic (şi dilematic): Valentin Beşleagă, Arhip Cibotaru, Mihail Garaz, Dumitru Matcovschi. Alţii, destui, exhibă „teosofii” proprii şi de-retorizează: Pavel Boţu, Spiridon Vangheli, Ion Gheorghiţă, Petru Cărare. Poeţii dorinţei de a resacraliza lumea stau în preajma simbolicilor din poemele depurificărilor: Grigore Vieru, Ion Bolduma, Andrei Burac şi Liviu Damian. Redobândirile „epifanice” din lirica primului instinct generaţionist a impus şi noile deveniri lirice iar viaţa în paranteză a unei valoroase literaturi este evidenţiată cu foarte multă responsabilitate. În privinţa acestor corecte evaluări, Adrian Dinu Rachieru a ajuns să reprezinte, în ultimii ani ai comentariului literar românesc, un analist de rasă iar stilul său de a refuza obedienţe şi false joncţiuni cu linii şi mode impune deja pe unul din marii noştri sintetizatori. Despre o schimbare la faţă a poeziei vorbeşte opera unor autori antologaţi tocmai prin demontarea mecanismelor lucidităţii de program la Andrei Ţurcanu, Iulian Filip şi Gheorghe Ciocoi, expierea în „zegismul” anglo-saxon la Marcela Benea, Ion Hadârcă, Nicolae Esinencu, Serafim Belicov, deposedările de imaginar în lirica mai incisivilor Leonida Lari, Eugen Cioclea, Leo Butnaru, Anatol Ciocanu, Vlad Zbârciog. Junii postbelici au fost atraşi de ideea ficţiunii estetice, precum Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, de tezele perspectivismului precum Iulian Filip dar peste această privire meditativă asupra unei epoci, ochiul moral al criticului antologator îşi îngăduie el însuşi zăbava unei resurecţii. Sunt livrate, într-un capitol, elemente ale reducţiilor optzeciste dar şi ale influenţelor promoţiei de dincoace de Prut, sunt discutate stanţele enclavizării, în câteva cazuri, şi viitorul discursului liric basarabean. În efortul circumscrierii jemanfişiste sunt citaţi cu opera lor Efimia Ţopa, Leonard Tuchilatu, Eugenia Bulat sau Nicolae Popa, se enunţă seninătatea tragică din programul unor Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Vsevolod Ciornei sau Ludmila Sobieţchi, interogativul celor de pe urmă mohicani Vlad Neagoe, Traianus (Traian Vasilcău), Alexandru Corduneanu, Nina Josu sau Leo Bordeianu. Colţii lumii maştere se simt în dubla relativizare din lirica lui Arcadie Suceveanu şi Iurie Colesnic, Valeria Grosu şi Lidia Codreanca, Valeriu Matei şi Lora Rucan, Teo Chiriac şi Ion Anton, Călina Trifan şi Grigore Chiper. Pe scena acestui spectacol demonstrativ criticul îi urcă şi pe Alexe Rău, Claudia Partole şi Ianoş Ţurcanu. Un spaţiu confortabil este oferit generaţiei incendiare, de la Emilian Galaicu-Păun la Ecaterina Negară şi gruparea de la Bălţi, cu Nicolae Leahu, Adrian Ciubotaru, Maria Şleahtiţchi, Gheorghe Calamanciuc, Margareta Curtescu şi Ghenadie Nicu. Despre arhitectura sublimărilor, credem şi noi, dau seamă poemele Aurei Christi şi Nicolae Spătaru, Ghenadie Postolache şi Irina Nechit. Metafora „golului” conceptual o întâlneşti la Mircea V. Ciobanu dar şi Lorina Bălteanu în vreme ce Iurie Bojoncă şi Gheorghe Ierizanu stratifică neliniştile semiotice în anti-construct, evidenţierile revenindu-i acestui fenomen care este Dumitru Crudu. La capitolul viitorului, Adrian Dinu Rachieru are o miză a continuităţilor şi o explorează în racursiu. El îi numeşte, cu argumente destule, pe giranţii noilor provocări lirice în care, desigur, investeşte multă încredere, Aurelia Borzin, Luminiţa Dumbrăveanu, Liliana Armaşu, Steliana Grama, Doina Dabija dar şi Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Mihai Vakulovki şi Andrei Langa. Cartea lui Adrian Dinu Rachieru nu se suprapune niciunei tentaţii de poză augurală. Ea este un tom de elcinţă şi de construcţie, de acumulări ideatice şi de mediaţie reflexivă şi analitică într-o evoluţie strălucită a unei secvenţe magistrale din marea literatură a românilor. E drept, cartea aceasta ne descoperă mai neliniştiţi într-un scenariu al recuperărilor care, vai, întârzie la fel de mult precum adeverirea promisiunilor postdecembriste despre binefacerile democraţiei în opintirile ţucalului politic dâmboviţean.
Posted on: Sun, 21 Jul 2013 07:02:36 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015