CUM PUTEM MERGE IN RAI?!7 SEMNE ALE UNUI OM SCHIMBAT! 1. Conştientizarea păcatului Prima urmă a harului în text este experienţa conştientizării păcatului care duce la o adevărată pocăinţă (versetele 37-38). Botezul a putut fi realizat doar atunci când oamenii au arătat că erau „străpunşi în inimă (sau „tăiaţi în inimă cum este în originalul grec), astfel arătând o ruşine şi îngrijorare reală pentru vieţile păcătoase şi o adevărată dorinţă de iertare. Pentru a distinge progresul spiritual al unei persoane căutăm, prin urmare, „o inimă zdrobită şi mâhnită pe care Domnul n-o dispreţuieşte (Psalmul 51). Dacă simţim că a avut loc doar o recunoaştere intelectuală, la rece a păcatului (sau o rafală de moment a emoţiilor) cuplată cu o căinţă foarte formală sau limitată, trebuie să ne îndoim că acolo a avut loc o convertire. Domnul îi satură pe cei flămânzi cu lucruri bune. Cuvântul spune: „Binecuvântaţi sunt cei ce... sunt flămânzi şi le este sete după neprihănire. Căinţa presupune sentimente puternice şi doar atunci când cineva se îngrijorează tare în privinţa păcatului şi îşi doreşte cu ardoare iertarea lui Dumnezeu, putem să avem o bază sigură pentru a spera că a avut loc o lucrare reală a harului a în acea inimă. „Mărturiile care nu pomenesc despre căinţă sunt undeva la limită. Toate acele mărturii ale vedetelor (făcute adesea într-un limbaj plin de poante şi glume) care fac convertirea să pară atât de lipsită de durere nu au această urmă esenţială a harului. Auzim oameni care spun că ei „nu mai puteau face faţă vieţii, aşa că i-au cerut lui Isus să preia comanda, iar rezultatul era că El este acum cu ei tot timpul (chiar şi pe scenă) şi îi face să aibă mai mult succes în vieţile lor (neschimbate şi lumeşti)! Domnul Isus Cristos trebuie să fie un Mântuitor de păcate înainte de a fi altceva pentru o persoană. Ideea că o persoană îl poate „primi pe Cristos într-un anumit moment doar pentru că simte un gol în inimă este iluzie tragică şi nu are nici o asemănare cu convertirea din Biblie. Trebuie să căutăm un semn că o persoană are o convingere reală şi s-a plecat în durere în faţa lui Dumnezeu cu o dorinţă sinceră de a primi iertare şi o viaţă nouă. Nu ne aşteptăm ca toţi cei ce îl caută pe Dumnezeu să simtă cele mai adânci ruşini şi cele mai sfâşietoare dureri despre care citim în unele biografii creştine sau în relatări despre întoarceri la Dumnezeu, dar experienţa lor trebuie să conţină o măsură potrivită de durere, smerenie înaintea lui Dumnezeu şi de predare la îndurarea Domnului. Ei trebuie să îşi arate într-un fel sau altul inima zdrobită şi mâhnită care se încrede doar în Cristosul de la Calvar pentru iertare. Căinţa este o schimbare a minţii, o întoarcere de la păcat la Dumnezeu. Ea implică două chestiuni: atitudinea noastră faţă de păcat şi cea faţă de Dumnezeu. Ajunşi la conştientizarea păcatului, nouă nu doar că ne este ruşine de păcatul nostru, dar de asemenea ne pierdem gustul pentru păcat. Dorim să îl abandonăm şi să fim altfel. Mai mult, ne schimbăm părerea despre Dumnezeu, căutându-L ca şi pe singurul Mântuitor şi privindu-L ca şi pe Conducătorul absolut al vieţilor noastre. Mulţi oameni din ziua de azi care se pretind a fi creştini după Biblie au diluat învăţăturile clare ale Scripturii despre convertire. Ei spun că o rupere totală de vechiul stil de viaţă păcătos şi lumesc nu este necesară. Ei pretind că pocăinţa se referă pur şi simplu la schimbarea atitudinii şi a părerii unei persoane despre Isus Cristos. Pentru a face lucrurile şi mai rele, ei neagă şi faptul că guvernarea lui Cristos asupra vieţii este obligatorie pentru mântuire! Cu alte cuvinte, ei reduc căinţa la nimic. Nu este de mirare că cei convertiţi de ei îşi păstrează obiceiurile şi gusturile lumeşti. Am putea concluziona chestiunea în felul următor: nu este ruşine - nu este convertire; nu este dependenţă doar de Calvar - nu este convertire; nu este separare de lume - nu este convertire; nu este supremaţia lui Cristos - nu este convertire. Iată întrebările cheie pentru care trebuie să cunoaştem răspunsul: Cei care îl caută pe Cristos s-au simţit vreodată mizerabili şi le-a fost vreodată ruşine de păcatele lor înaintea unui Dumnezeu sfânt? S-au căit ei cu adevărat, punându-şi speranţa în moartea Domnului Isus ca şi singurul Mântuitor? S-au încredinţat ei în totalitate Lui pentru a fi Mântuitor şi Domn al lor? Bineînţeles că trebuie să căutăm dovezi. Există indicii că oamenii au fost smeriţi cu adevărat şi şi-au schimbat relaţia atât cu Domnul cât şi cu lumea? Dacă există, aceste dovezi nu vor fi greu de observat. Le pasă lor dacă fac ceea ce place Domnului? Sunt ei interesaţi să progreseze în sfinţenie? Uneori avem de-a face cu prieteni care nu au siguranţă, deşi este clar că aceste lucruri s-au întâmplat în vieţile lor. Ei sunt flămânzi şi le este sete după neprihănire. În aceste circumstanţe, ar putea fi sarcina noastră să îi ajutăm pe aceşti oameni să vadă că în vieţile lor s-a produs o mare schimbare şi că se pare că au trecut, prin harul lui Dumnezeu, prin valea pocăinţei până la muntelui Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu.
Posted on: Tue, 05 Nov 2013 09:56:04 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015