Calai si victime (II) Eugen Turcanu ,,...Eugen Turcanu, in timpul procesului, la 4 mai 1954, in depozitia sa, a dezvaluit, cu seninatate de ce a folosit metode de violenta excesiva. Toate caile de producere a durerii au fost impuse si aprobate de Alexandru Dumitrescu, directorul Penitenciarului Pitesti, de Iagaru Marin si Mircea Mihai, ofiteri politici, precum si de inspectorul general Raileanu, din MAI, intrucat detinutii nu voiau sa recunoasca ceea ce nu declarasera in fata organelor de ancheta. Condamnarea a insemnat executarea prin impuscare a lui Turcanu impreuna cu o parte a echipei, in seara zilei de 7 decembrie 1954. Amanuntele le-am detaliat in episodul trecut. Conform uzantelor vremii, decesul a fost inregistrat in evidentele Sfatului Popular al comunei Jilava abia la 5 octombrie 1962, la 8 ani de la ciuruire. Autoritatile au dorit mereu sa stearga urmele incriminatoare, petrecute la Pitesti, Gherla si alte lagare de exterminare. Procesul a avut loc in perioada septembrie-noiembrie 1954. Completul de judecata era condus de colonelul Alexandru Petrescu, cel care prezidase si la procesele sabotorilor de la Canal, ale lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Romulus Cofler, Emil Calmanovici, Bellu Zilber si ale altora, carora le aplicase pedepse maxime, de ordinul secolelor de detentie. Dupa ce au fost executati toti acei acari Pauni ai crimelor reeducarii, exponentii organelor represive s-au spalat pe maini, trecand la declaratii jenante. In prima faza au mintit ca nu au cunoscut nimic despre fenomenul reeducarii prin tortura permanenta, generator de atatea orori si cadavre. Ulterior, dispecerii, care incercau sa-si dovedeasca necunoasterea carnajului, au trecut la cea de-a doua varianta, a ipocriziei. I-au acuzat cu multa manie proletara pe detinutii politici tortionari, care in realitate au fost coordonati din umbra tot de Securitate: un grup de studenti arestati, agenti ai imperialismului american, mistici, habotnici si retrograzi, s-au apucat sa schingiuiasca pe ceilalti colegi ai lor, pentru ca sa compromita conducerea inchisorilor si, prin ea, partidul. Primisera dispozitii din exterior, de la cei care sunt in strainatate si conduc echipele de spioni si sabotori. Vroiau ca, la un moment potrivit, sa acuze partidul ca fiind intiatorul si, deci, vinovatul. Declaratia de nevinovatie este lacrimogena. Detaliile sunt confirmate de Virgil Ierunca in lucrarea memorialistica Fenomenul Pitesti, aparuta la Editura Humanitas, Bucuresti, 1990. Se acceptau nu-mai asasinatele efectuate de tortionari, instruiti special pentru combinarea intimidarii cu umilirea, epuizarea cu exterminarea. Organele represive repetau acel discurs obosit cu nuante speculative: Nu avem nimic cu vinovatul, ci numai cu vina sa. S-a ajuns pana acolo incat supravietuitorii cu demnitatea terfelita, cu creierul spalat, au multumit din inima organelor de partid si de stat pentru corectitudinea pedepselor primite, chiar daca aveau de efectuat 20-25 de ani de temnita grea. Se cauta anularea demnitatii prin orice procedee, inclusiv cele scatofage. Devenise ceva firesc, o obisnuinta, ca cel maltratat sa-si manance excrementele sau sa-si afunde capul in hardaul cu fecale, in fata celor care asistau la spectacolul cumplit. In vastul program al reeducarii s-a introdus acel nou supliciu, asistarea la umiliri si schingiuri. Inspaimantatii, care priveau la spectacolul terifiant, considerau postura de spectator ingrozit cu mult mai insuportabila decat aceea de a fi actor maltratat, despicat trupeste si sufleteste. Dupa acel proces penibil, in urma caruia au fost executati cei despre care am amintit, au mai existat cateva procese je¬nante, prin care s-a cautat sa se dovedeasca naivilor luarea de masuri ferme impo¬triva celor care au ordonat masacrul. Au fost arestati cativa directori si comandanti de inchisori, in ograda carora s-au petrecut asasinatele in lant, crime incurajate si acceptate in scopul demascarilor. Desi sentintele erau severe in apa¬renta, de ordinul a 25 de ani de munca silnica, cei considerati vinovati in urma unor procese-mascarada au efectuat o mica parte din pedeapsa. Gratiati in regim de urgenta, au primit inapoi gradele si privilegiile, cu scuzele de rigoare. Printre ei s-au aflat Alexandru Dumitrescu, directorul inchisorii Pitesti, colonelul Liviu Borcea, comandantul lagarului de exterminare de la Capu Midia, colonelul Augustin Albon, comandantul lagarului de munca fortata de la Peninsula si altii. Colonelul Teodor Sepeanu, director al Securitatii Capitalei, coordonator al ofiterilor de contrainformatii si inspector al penitenciarelor politice a avut aceeasi soarta. Pus in libertate in noiembrie 1957, a fost scarbit de ce au putut sa-i faca colegii sai, la fel de culpabili. A refuzat sa reintre in sistem. Chiar daca in documente figureaza cu totul altceva, toti cei condamnati au efectuat cate trei luni de inchisoare. Dovada ca totul este posibil am intalnit-o la impresionantele procese din 1990. Curgeau condamnarile la televizor, de ne dureau inimile si compatimirile. In schimb, condamnatii ascultau linistiti asprele sentinte. Stiau ei de ce." Iulia Hossu Longin,Memorialul durerii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, la pagina 131 redactat prof. Neacsu Gabriel
Posted on: Tue, 17 Sep 2013 20:15:42 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015