Cartea de înţelepciune biblică cunoscută ca Ecleziastul conţine exortarea aceasta: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune! (Ecleziastul 9:10). Fiinţele omeneşti sunt muritoare, supuse putrezirii şi descompunerii. Fiinţele omeneşti nu posedă nemurirea sub forma unui „suflet.” Ele sunt fără viaţa veşnică. O rugăciune biblică declară: „Ce vei câştiga dacă-mi verşisângele,şi mă pogori în groapă? Poate să Te laude ţărâna? Poate ea să vestească credincioşia Ta?” (Psalm 30:9). Dumnezeu doreşte să-i dea fiecărei fiinţe omeneşti darul vieţii veşnice ca membru al familiei Sale. Viaţa veşnică nu este ceva pe care oricine o poate câştiga. Totuşi, Dumnezeu nu va acorda acest dar preţios cuiva care nu I se predă Lui şi Legii Sale (1 Corinteni 6:9-10). În Biblie, viaţa veşnică în familia lui Dumnezeu este chemată mântuire. Dumnezeu ne dezvăluie, prin Scripturile de inspiraţie divină, că mântuirea nu este acordată automatic fiecărei fiinţe omeneşti. El va conferi această binecuvântare numai acelora care au dovedit dorinţa lor de a Ise supune Lui (Apocalipsa 21:32). Dumnezeu nu este obligat să ne conserve pentru totdeauna ca copiii lui, bucurându-ne de viaţă pe tărâmul spiritual, dar noi ştim că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:8). Deci, din grijă altruistă pentru noi, El a conceput un plan în care lise poate acorda mântuirea fiinţelor omeneşti, cea mai mare binecuvântare posibilă pe care o poate acorda un Creatoriubitor(Luca 12:32). Când Dumnezeu a creat pe primele fiinţe omeneşti, Adam şi Eva, le-a dat accesla pomul vieţii, simbolic al vieţii veşnice (Genesa 2:9); 3:22). Le-a spus să nu mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi a răului, care era simbol al alegerii omeneşti, separat de Dumnezeu, să determine ce este bine şi ce este rău. I-a instruit să nu sfideze instrucţiunile Sale dezvăluite, ca făcând aceasta să păcătuiască (Genesa 2:9, 16-17). Păcatul conduce la moarte (versul 17; Ezekiel 18:4, 20; Romani 6:23). Fiecare păcat dăunează caracterul celui care îl comite. A face păcat dăunează atât păcătosului individual câtşisocietăţii în general. Adam şi Eva au fost agenţi morali liberi, care, sub influenţa Satanei, au violat porunca explicită a lui Dumnezeu (Genesa 3:1-6). Astfel, primii oameni au început să trăiască într-o manieră contrarie cu voinţa Creatorului lor iubitor, punându-se sub pedeapsa cu moartea, despre care Dumnezeu îi avertizase dinainte. Nici o fiinţă omenească, cu excepţia lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a trăit o viaţă fără păcat (Ecleziastul 7:20; Evrei 4:15). În ciuda păcătoşeniei omeneşti, planul final al lui Dumnezeu pentru omenire nu a fost zădărnicit. În înţelepciunea sa atotcunoscătoare, Dumnezeu a prevăzut metoda prin care fiinţele omeneşti pot să se împace cu El (Ioan 3:16-17). Fiinţele omeneşti încă îşi pot dezvolta caracterul dumnezeiesc care este o cerinţă necesară pentru a primi darul cel mai preţios al lui Dumnezeu cel al vieţii veşnice ca copiii Săi (1 Corinteni 15:22; Galateni 2:20). Separat de izbăvirea prevăzută de Dumnezeu, moartea domneşte peste întreaga omenire pentru că toţi au păcătuit(Romani 3:23).
Posted on: Sat, 21 Sep 2013 22:16:00 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015