Caut...... De cand ma stiu caut raspunsuri. Si cand cred ca le-am aflat, se mai naste o intrebare, mai apare o nedumerire, se mai incinge o indoiala… Continuu sa le caut cu incapatanare, nu din inertie , convinsa ca asta e structura mea, ca nu ma pot cladi decat pe raspunsuri , chiar daca trebuie, pentru unele, sa ma arunc in gol … N-am ales mereu metoda cea mai inteleapta si nici n-am gasit mereu raspunsul pe care-l cautam. Mi se intampla uneori sa-mi placa muuult mai tare drumul pana la un raspuns , decat consistenta lui. Iar alteori, ca voi toti, am revelatii – ma trezesc cu raspunsul pleznindu-ma peste fatza, exact cand ma astept cel mai putin… Am spus odata ca-mi plac barbatii care par a avea niste raspunsuri . Sigur, ei reprezinta o minoritate, ca si noi, femeile care AVEM deja niste raspunsuri. Oricat de arogant ar suna, le avem, putine cate sunt, pentru ca ne-am chinuit sa le obtinem, pentru ca am scrasnit din dinti de dragul de a le capata, pentru ca le-am asteptat chiar si cand nu mai aveam nici macar speranta ca vor veni. A obtine niste raspunsuri la intrebari care te framanta inseamna a afla inca ceva despre tine. Atat. Si asta conteaza cel mai mult, dupa mintea mea. De cate ori scriu ceva ce stiu ca va ajunge la oameni necunoscuti, ma straduiesc sa fiu limpede, sa gandesc simplu si raspicat, sa nu dau verdicte, sa nu trag concluzii si sa nu o fac pe desteapta. Sfarsesc prin a ma lamuri ca stiu din ce in ce mai putin despre viata, pe masura ce scriu despre ea si o dau personajelor mele la trait. Imi reduc la cea mai mica scara preocuparile care nu ma acapareaza si retin din oameni doar ce ma completeaza, ma face sa zambesc si ma inspira sa scriu. Desigur, cele mai mai multe raspunsuri le astept de la mine – de aceea poate le obtin atat de greu si de aceea raman mereu cu niste intrebari la care nimeni, dar absolut nimeni, nu cunoaste raspunsul corect, de vreme ce apare mereu altul, la aceeasi intrebare. Ma gandesc mereu cate intrebari zac in noi pentru ca ne lipseste curajul de a le rosti. Ma antrenez mereu sa-mi formulez macar mie intrebarile esentiale si sa-mi raspund cu sinceritatea pe care n-as livra-o nimanui, sub niciun pretext. Sint o fiinta foarte intrebata – ganditi-va numai la sutele de interviuri care mi s-au luat in ultimii 14 ani – si sint si foarte intrebatoare – cred ca am formulat mii de intrebari jurnalistice pentru invitatii mei – intotdeauna am venerat raspunsul, l-am asteptat si adulmecat ca pe o fiinta, speram ca exista in el ceva mic, expresiv, valoros si pentru mine. Am aflat raspunsuri care m-au gatuit de emotie, dar am ascultat si cascade de tampenii, minciuni, platitudini, citate si minciuni. Am inteles ca raspunsul interesant nu vine niciodata fara o intrebare asemenea, dar si ca poti risipi intrebari magnifice pe niste raspunsuri jenante. Am invatat sa pun intrebari, sa construiesc schema dificultatii lor, sa le aleg pentru incalzire pe cele calde si sa le revars dintr-odata pe cele abrupte. Am invatat sa tac ca sa ascult raspunsuri. M-am antrenat sa evit raspunsuri, pentru ca se intampla, in viata de om prea cunoscut, sa fii mult prea intrebat… Cand m-am indoit cel mai tare de mine si cand n-am mai stiut cum sa-mi raspund la intrebari (alea pe care le avem cu totii …), am cautat niste raspunsuri in privirea unor fiinte foarte dragi – si-am gasit acolo, fara vorbe si paranteze, raspunsuri seducatoare. Se facea ca-n privirea care ma iubea cel mai mult, traia unul dintre cele mai rare si mai pretioase raspunsuri pe care le obtii intr-o viata de femeie… L-am gasit in privirea copilului meu. (text publicat in “Intreaba-ma orice”, de Mihaela Radulescu)
Posted on: Sun, 14 Jul 2013 08:30:12 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015