Ce greşit este să se considere că sinucigaşii ar fi numai oamenii care se omoară cu adevărat. Printre aceştia există chiar foarte mulţi oameni care nu devin sinucigaşi decât oarecum întâmplător şi care, în esenţă, nu sunt neapărat predispuşi la sinucidere. Printre oamenii lipsiţi de personalitate, de o puternică notă proprie, de un destin ferm, printre inşii de duzină şi de turmă există unii care mor prin sinucidere fără a aparţine totuşi tipului de sinucigaşi, din cauză că le lipseşte nota proprie şi însemnul distinct, în vreme ce, pe de altă parte, printre cei care, în esenţă, sunt sinucigaşi, există mulţi, foarte mulţi, poate cei mai mulţi, care nu-şi vor curma nicicând zilele. „Sinucigaşul” nu trebuie neapărat să întreţină în viaţa sa o legătură deosebit de puternică cu moartea – se poate face acest lucru şi fără a fi sinucigaş. Ceea ce îl caracterizează pe sinucigaş este însă impresia că eul său reprezintă, indiferent dacă pe bună dreptate sau nu, un germene deosebit de periculos, îndoielnic şi periclitat al naturii, expus primejdiilor şi păscut fără întrerupere de asemenea pericole extreme, de parcă ar sta pe vârful cel mai îngust al unei stânci, o adiere din exterior sau cea mai mică slăbiciune interioară fiind suficiente pentru a-l face să se prăbuşească în abis. Traiectoria destinului unor oameni de genul acesta se caracterizează prin aceea că sinuciderea reprezintă pentru ei, cel puţin în propria lor închipuire, modalitatea cea mai plauzibilă de a muri. Premisa unei asemenea stări sufleteşti, remarcată aproape întotdeauna încă din fragedă tinereţe, stare care îi însoţeşte pe aceşti oameni pe parcursul întregii lor vieţi, nu este defel o lipsă de vitalitate, căci, dimpotrivă, printre „sinucigaşi” există şi firi extraordinar de tenace, avide şi îndrăzneţe. Dar, după cum unele organisme sunt cuprinse de febră până şi la cel mai neînsemnat simptom de boală, tot aşa există şi firile acestea pe care noi le numim „sinucigaşe“ şi care întotdeauna sunt foarte sensibile şi sentimentale, manifestând înclinaţia de a îmbrăţişa cu ardoare ideea sinuciderii la cea mai mică zguduire. „Sinucigaşii “ ne apar ca nişte oameni cuprinşi de sentimentul de vinovăţie al individualizării, ca nişte suflete care nu mai consideră că desăvârşirea şi propria modelare reprezintă scopul vieţii lor, ci dizolvarea lor, reintegrarea lor în mumă, reintegrarea în Dumnezeu, reintegrarea în cosmos. Multe dintre aceste firi sunt incapabile să comită actul concret al sinuciderii, din cauză că şi-au dat seama în profunzime de păcatul pe care l-ar săvârşi astfel. Aşa cum orice forţă poate (ba în unele condiţii chiar trebuie) să devină o slăbiciune, la fel se poate ca, dimpotrivă, sinucigaşul tipic să-şi transforme slăbiciunea aparentă în forţă, lucru care se întâmplă chiar extraordinar de des. Un asemenea caz este şi cel al lui Harry, lupul de stepă. Asemeni miilor de oameni de acest gen, el transformase ideea că drumul spre moarte îi este deschis în orice clipă nu numai într-un melancolic joc al imaginaţiei adolescentine, ci îşi făcuse din gândul acesta mângâierea şi sprijinul său. Este adevărat că orice zguduire, orice durere, orice situaţie nefavorabilă a vieţii trezea de îndată în el, ca de altfel în toţi oamenii de genul lui, dorinţa de a se eschiva prin moarte. El însă îşi crease treptat din înclinaţia aceasta o adevărată filosofie pusă în slujba vieţii. Familiarizarea cu gândul că, în caz de pericol, îi este deschisă acea cale de scăpare îl întărea, îi stimula curiozitatea de a gusta din plin durerile şi necazurile, iar când se afla într-o stare deplorabilă era câteodată capabil să nutrească sentimente de dureroasă bucurie, un fel de bucurie păguboasă, zicându-şi: „Iată, sunt curios să văd cât poate suporta totuşi un om! Când voi fi atins limita suportabilului nu va trebui decât să deschid uşa şi am scăpat.“ Există foarte mulţi sinucigaşi cărora tocmai un asemenea gând le insuflă forţe neobişnuite. Pe de altă parte, toţi sinucigaşii sunt familiarizaţi şi cu lupta împotriva ispitei de a se sinucide. Fiecare dintre ei ştie foarte bine, într-unul din cotloanele sufletului său, că sinuciderea reprezintă o cale de ieşire, care însă nu este decât o cale întru câtva jalnică şi nelegitimă de scăpare în caz de pericol, că în fond este mai frumos şi mai măreţ să fii înfrânt şi culcat la pământ de viaţa însăşi decât de propria mână. Această ştiinţă, această conştiinţă încărcată are acelaşi izvor ca şi conştiinţa încărcată a aşa-zişilor adepţi ai auto-satisfacerii, determinându-i pe cei mai mulţi dintre „sinucigaşi“ să ducă o permanentă luptă împotriva ispitei. (Herman Hesse - Lupul de stepă)
Posted on: Thu, 31 Oct 2013 07:40:50 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015