Ceea ce vă spun acum nu este numai o poveste, ci este cazul multora dintre noi, aşa că vă rog să fiţi foarte atenţi . Trăia, demult, un păun. Nu era un păun ca toţi păunii. Era chiar la superlativ. Cel mai frumos păun. Cel mai lăudăros şi îngâmfat, totodată. Oricând, la orice oră, îi auzeai frânturi din discurs: -Albastrul-turcoaz de pe penele mele întrece şi minunata spumă a mării, iar ochii mei uimitori, par mii de stele de văd tot, oricând, oriunde. Pun pariu că dacă aş vrea, aş putea să şi zbor, dar nu vreau. Sunt mulţumit de frumuseţea mea, de darul pe care l-am primit. Pot să mă apuc şi să cânt, sigur v-aş întrece pe toate. Dar nu, vă las şi vouă măcar atât... Ce milă-mi e de voi, păsărilor... Familia păsărilor era nevoită mereu să-l asculte, să se prefacă entuziasmată de povestirea lui nesfârşită în legătură cu coloritul, cu glasul, cu tot. Venise primăvara şi rândunica se îndrăgostise el. Ea, micuţa, se obişnuise cu toanele lui. Mereu îl auzeai: -Tu eşti prea mică! Şi de ce zbori? Tu nu vezi cât de urât arăţi? După ce că nu eşti la fel de frumoasă ca mine,eşti neagră şi mai şi zbori! Îl asculta mereu, deşi se vedea de la o poştă că iubirea nu venea decât dintr-o singură direcţie. Azi aşa, mâine aşa, rândunica trebui să-şi ia rămas bun de la el, spunându-i: -Nu mai pot, nu eşti o făptură rea, însă eşti greu de mulţumit. Mă bucur pentru toate clipele alături de tine şi... nu regret nimic. Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă! Nu se arăta trist, însă... fusese rănit în orgoliu. Oricum, nu îi va fi dor de ea. După un timp, o pupăză îi tot dădea târcoale. El, fericit că, în sfârşit, altcineva îi va asculta discursul, s-a arătat interesat de pupăză. Dar nu dură mult... -Ce e cu creasta aia urâtă? Şi cu zborul ăsta nebunesc? Îmi e şi ruşine că umblu cu tine! Şi de ce spui mereu „pu-pu-pu”?! Ce urât! Priveşte-mă să-mi vezi minunăţia şi îngrozeşte-te de tine! Deşi putea să-l mai suporte mult şi bine, drăguţa pupăză şi-a luat inima-n dinţi şi a plecat. Dar asta nu fu ultima relaţie a păunului. El găsi o privighetoare. Întreaga planetă îl auzea cum o certa: -De ce cânţi aşa fals? Tu nu ştii nimic! Nici frumoasă nu eşti, nici nu cânţi bine şi, în plus, nici măcar nu zbori elegant! Nu ştiu cum am putut să-ţi fiu alături! Într-o bună zi, frumoasa privighetoare-i zise: -Ştii ce... Poate că ai tu penele alea frumoase, dar, dacă te apuci să zbori, o să semeni cu un porc cu aripi! Şi... să nu mai zic de glas... te-ar confunda oamenii cu un măgar! Şi, cum era de aşteptat, s-au despărţit. Păunul nu putea accepta să fie jignit. Păunul, uimit, nu îşi putea reveni. Nu ştia cum putuse acea creatură urâtă să-l insulte pe el. Nu ştia. Punând cap la cap amintirile... regretase că nu putuse să ţină alături de el nici pe făptura care-l iubea cu adevărat, nici pe cealaltă, care stătea cu el pentru că-l plăcea, dar nici pe privighetoare, care l-a jignit în amorul propriu. Aşa că... a rămas singur. Şi nefericit. Vedeţi voi, aşa sunt şi unii oameni. Alungă pe toţi oamenii care-i iubesc, căutând perfecţiunea. Dar, ştii, nici X, nici ea şi nici măcar el nu e perfect...
Posted on: Thu, 01 Aug 2013 19:22:38 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015