Ceva ce nu se invata la scoala despre….. Stiati ca a fost prieten cu H.Matisse ? Pallady, de pe meleagurile noastre iesene, îi scrie lui Matisse , la 30 septembrie 1941: „Dragul meu H., pictura nu este, cum spui tu, culoare, după cum un artist nu este acela care aşterne culoare, pe pânză. Cu alb şi cu negru poţi face pictură. Dar mai trebuie să ştii să le şi foloseşti şi să ai ceva de spus, nu pentru plăcerea de a picta, ci pentru aceea de a avea ceva de spus pe planul picturii, care este o lume...“ Cu mult timp înainte de acest moment, în anul 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, Theodor Pallady, f. tânăr, a expus în pavilionul României lucrarea „Fiul risipitor“ cu care a fost remarcat. Şi-a deschis un atelier în Place Dauphine (lângă Palatul de Justiţie şi cheiul Senei), unde avea să lucreze până în anul 1940, făcând adesea incursiuni „acasă“, în ţară. Picta mult şi expunea în Parisul luminilor, în ceţoasa Londră şi-n Bucureştii adolescenţei, dar cu sufletul era la Iaşi, unde se întorcea adesea şi picta tablouri precum „Impresiuni din Moldova“, „Moldova“ ori „Case lângă Iaşi“, cu imagini de la Hoiseşti (1916-1918). Era asocial şi apolitic, trăind închis în el ca într-o cetate. Avea un simţ feudal al onoarei, iar concesiile din nici un domeniu nu erau în posibilităţile lui. Avea pudoarea bunătăţii sale, care îi era virtutea dominantă. Căuta a se regăsi în el, în atitudinile sale stoice şi în vehemenţa unui caracter irascibil… Se ferea de a fi surprins în stare de duioşie… ………………………… File de jurnal Retras în capitală din 1940, a trăit anii cumplitului război ce însângerase Europa, ajungând şi la hotelul unde locuia stingher, silindu-l să noteze, tulburat, în jurnalul personal: „1941, 2 ianuarie. Hotelul a fost rechiziţionat pentru nemţi, care vin buluc (15-20 de divizii, se spune?). Iată-mă, deci, fără adăpost. Îmi organizasem acest refugiu unde timp de 9 luni am trăit o viaţă. Trebuie acum să reîncep să caut adăpost. 3 ianuarie. Am obţinut 48 de ore de la Comandatura germană pentru evacuarea camerei mele. Dar unde să mă duc ? Hotelurile sunt ticsite. 4 ianuarie. Petrecut ziua căutând o cameră, făcând bagaje, pachete. Exasperare. Disperare. Să nu cer nimic, să nu accept nimic - mi-am spus întotdeauna. E singurul mijloc de a-mi păstra libertatea. 23 ianuarie. Îmi place să dau; nu-mi place să primesc, căci de cele mai multe ori nu cunosc simţămintele celui care dă şi nu ştiu la ce anume îmi voi angaja astfel libertatea“. Îl bucurau scrisorile primite de la vechiul prieten Henri Matisse: „Scrisoarea ta nu mi-a parvenit decât azi. Îţi mulţumesc, scumpe prieten. Nădăjduiesc că acum totul a reintrat în ordine şi că ţi-ai putut relua activitatea. A mea, aci, este, ca să zic, inexistentă. Mă cuprinde descurajarea, căci în zadar îmi spun: trăieşti în afara evenimentelor. Încă mai sunt prizonierul lor. Am ajuns la limită... Te îmbrăţişez şi te rog să-mi scrii.“ „Sâmbătă, 4 octombrie. Din ce în ce mai deprimat. Mă simt cu totul în afara vieţii... şi mai ales a aceleia care se desfăşoară în jurul meu“. Trăind, ca toţi artiştii, lipsurile războiului, a pictat puţin în acei ani, lăsând posterităţii chipul său brăzdat de umbrele durerii („Autoportret“ cu pensula şi paleta, datat 1942), dar a rămas în ţară, deşi se putea înstrăina, ca mulţi alţii, după 1944. A suferit cu stoicism lipsurile şi rigorile noii ordine sociale. Cu carnetul în buzunar se plimba trist, prin Cişmigiu, schiţa chipuri deosebite, participa la expoziţiile colective ale vremii şi la una personală ( Sursa : ziarul Lumina)
Posted on: Fri, 16 Aug 2013 18:40:18 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015