Consideraţii privind condiţiile de muncă şi de viaţă ale ţărănimii in perioada interbelica Astfel, în pofida faptului că la conferinţele internaţionale ale muncii organizate de Liga Naţiunilor în 1921 şi 1927 se discutaseră numeroase chestiuni privitoare la munca din agricultură, asociaţiile lucrătorilor agricoli, vârsta minimă de admitere a copiilor la munca câmpului, plata femeilor, apărarea contra bolilor şi probleme de asigurare, ce fuseseră recomandate a fi înscrise în legislaţia ţărilor membre, legile privitoare la munca din agricultură nu prevedeau nici o protecţie pentru minorul sau femeia care ar fi găsit de lucru în acest sector, nici ore limită de muncă, nici interdicţii pentru anumite feluri de munci, nici limite inferioare de vârstă sub care munca în agricultură să fie interzisă. De fapt, până în 1937, legislaţia românească nu înscria nici o normă de reglementare a utilizării mâinii de lucru în agricultură. Nici una din cuceririle moderne ale dreptului de muncă nu privea dreptul agrar, iar instituţia contractului colectiv de muncă, în măsură să asigure condiţii favorabile de stabilitate şi de salarizare pentru muncitorul agricol, - observa Mircea Georgescu, în 1937 - este necunoscută în acest drept. “Cu un cuvânt, - conchidea el - pentru mâna de lucru din agricultură nu există protecţiune socială în dreptul român” Dacă pentru muncitorii industriali existau, totuşi, anumite norme de salarizare, pentru cei agricoli nu putea fi vorba de stabilirea unui regim al remuneraţiei. Plata muncitorului agricol se făcea după obiceiul pământului, în bani sau în “tain”, valoarea salariului oscilând în funcţie de ansamblul condiţiilor concrete existente în regiunea respectivă la momentul dat. În plus, erau admise angajamente cu menţiunea: “preţul muncilor agricole va fi acela care se va plăti la începerea lucrărilor”. O poziţie similară au manifestat cercurile guvernante şi faţă de instituţia asigurărilor sociale a muncitorilor agricoli. În 1919, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a procedat la organizarea asigurării muncitorilor şi servitorilor agricoli din această provincie, în condiţiile stabilite de legea XIX maghiară din 1907 asupra asigurării salariaţilor industriali şi a funcţionarilor particulari. Conform acestei legi muncitorii şi servitorii agricoli se puteau asigura, până în 1919, facultativ, aderând la una din casele cercuale. Prin decretul nr. 19, Consiliul Dirigent, ţinând seama de condiţiile specifice ale Transilvaniei, a introdus asigurarea socială obligatorie a muncitorilor agricoli. Se plătea o cotizaţie de 4% din venit, care era suportată, în părţi egale, de patron şi de salariat. Erau scutiţi de cotizaţii, menţinându-şi însă drepturile, muncitorii şi servitorii agricoli cu peste cinci copii, din care trei nu ar fi dispus de nici un venit personal. Cotizaţia contra accidentelor se suporta numai de către patron. În restul ţării, o asemenea instituţie nu a funcţionat. D.R. Ioaniţescu scria că chiar legile ulterioare anului 1929 respingeau pentru muncitorii agricoli instituţia asigurărilor sociale, “ca inutilă şi periculoasă”. O asemenea optică explică de ce prin legea naţional-ţărănistă din 18 octombrie 1932, pentru trecerea salariaţilor agricoli de la asigurările sociale obligatorii la asigurarea facultativă, sistemul de asigurare din Transilvania a fost suprimat, - deşi rezultatele legii din 1919 fuseseră modeste – iar asigurarea socială a muncitorilor şi servitorilor agricoli, practic, desfiinţată. Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, din 7 aprilie 1933, nu avea în vedere asigurarea muncitorilor agricoli, nici a celor ce deţineau o mică întindere de pământ, nici a celor lipsiţi complet de proprietăţi funciare. Până în 1934, discuţiile în jurul problemei asistenţei publice a muncitorului agricol s-au rezumat la stabilirea oporunităţii sau neoportunităţii recunoaşterii acestui drept. În 1934, în urma cererii reprezentantului Italiei, baronul Michelis, Biroul Internaţional al Muncii de la Geneva a hotărât ca chestiunea să fie reglementată în fiecare ţară prin lege. Ca urmare, în 1936, a fost redactat un proiect de lege pentru asigurări sociale care nici măcar n-a ajuns în dezbaterea corpurilor legiuitoare. Problema asigurării şi ocrotirii sociale a ţăranilor a fost înscrisă în lege abia în toamna lui 1938, la insistenţele lui D. Gusti, care, în urma cercetărilor efectuate la sate prin echipele sociologice, a revendicat imperios ameliorarea stării nesatisfăcătoare a populaţiei satului românesc. Prin legea din 18 octombrie 1938 se crea Serviciul social, ce îngloba în el activitatea echipelor studenţeşti, înrolând, concomitent, în mod obligatoriu, pentru o perioadă de până la un an de muncă în folosul populaţiei rurale, pe toţi absolvenţii şcolilor superioare româneşti, dar din lipsă de fonduri pentru aplicarea dispoziţiilor legii, Serviciul social a fost suspendat un an mai târziu, la 12 octombrie 1939. Nici în problema asistenţei sanitare nu au fost iniţiate măsuri în favoarea populaţiei rurale. Legea sanitară şi de ocrotire, din 14 iulie 1930, cuprindea ample dispoziţii privitoare la asistenţa sanitară, dar ele nu se refereau la viaţa agricultorului. Ea nu conţinea nici măcar un singur paragraf care să îl privească în mod expres. Asigurarea muncitorilor agricoli, mai ales pentru caz de boală, reprezenta o problemă majoră, căci ea se punea pentru circa 13.000.000 de ţărani ce reprezentau temelia neamului. Or, la cei 13.000.000 locuitori ce trăiau la ţară nu existau decât 1.150 medici de circumscripţie rurală, revenind un doctor la circa 11.000 de locuitori. Legea pentru organizarea şi încurajarea agriculturii a impus proprietarilor sau arendaşilor obligaţia de a se îngriji de starea sanitară a salariaţilor lor, fără însă ca muncitorul agricol să fie inclus în sistemul de asigurări şi de ocrotiri sociale. De altfel, în 1944, D. R. Ioaniţescu găsea că politica sanitară fusese iluzorie, deoarece, aşa cum recunoştea Ministerul Sănătăţii, cu toate “ofensivele” anunţate, nu se întreprinsese nimic în această direcţie şi că, în acelaşi timp, muncitorii din câmpul agricol nu se bucurau de nici un fel de asigurare. O parte din problemele ce priveau regimul de muncă şi condiţiile de viaţă ale ţăranilor nevoiţi să se învoiască pe alte exploatări agricole au fost inserate în legea pentru organizarea şi încurajarea agriculturii din 22 martie 1937. După numeroase încercări nereuşite de reglementare prin lege a unui vast ansamblu de măsuri menite a asigura protecţia agriculturii, făcute de ministrul de resort, Const. Garoflid, atât în prima, cât şi în cea de-a două guvernare a generalului Al. Averescu, de ministrul agriculturii din primul guvern Iuliu Maniu, Ion Mihalache, de către ministrul de resort, Virgil Madgearu, în timpul guvernării G. G. Mironescu, de G. Ionescu-Siseşti în perioada guvernării Iorga-Argetoianu şi de subsecretarul de stat la agricultură M.Ghelmegeanu şi minstrul agriculturii Voicu Niţescu în vremea primei guvernări a lui Al. Vaida-Voevod, proiectul a fost reluat în studiu de către guvernul Gh. Tătărescu la începutul anului 1936. De îndată ce conţinutul lui a devenit public, el a provocat vii polemici, din care nu au lipsit patimi şi prejudecăţi. Cum proiectul preconiza instituirea unei economii agrare dirijate, marii proprietari pentru a-şi păstra deplina libertate de acţiune, s-au pronunţat în mod deschis împotriva introducerii unui asemenea principiu, dovedindu-se adversarii lui cei mai înverşunaţi, în special în Comisia agrară a Camerei Deputaţilor, care era formată în exclusivitate din moşieri. Teama marilor proprietari izvorâtă din posibilitatea îngrădirii libertăţii lor de acţiune nu îşi avea temei. Proiectul legii, deşi redactat de un membru al Partidului Naţional Liberal, rămânea, totuşi, opera unui moşier care, din spirit de clasă, a scos, practic, moşierimea de sub incidenţa lui. Analiza proiectului evidenţiază nu numai această realitate, ci şi faptul că moşierimea era favorizată în dauna ţărănimii. În faţa opoziţiei pe care moşierimea a făcut-o proiectului, ministrul de resort, Vasile P. Sassu, a trecut, prin publicaţiile oficiale ale guvernului, la o contraofensivă spre a demonstra utilitatea măsurilor de redresare a agriculturii şi asigurându-şi apoi sprijinul majorităţii parlamentare, el a reuşit să obţină votul corpurilor legiuitoare. Dumitru Şandru, Satul românesc între anii 1918-1946, Iaşi, Editura Cronica, 1996, pp. 264-267
Posted on: Fri, 04 Oct 2013 10:56:15 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015