Consătenii mei Borşeni, devenite victime, pe timpul când eram „mare securist” Am văzut pe pagina de Facebook a „Satului meu Borşa – Cluj”, o fotografie cu o rudă mai îndepărtată din Borşa-Cluj: lelea era „de-a Florii”, de lângă ciurgăul mecanicului, de pe Uliţa Mare. Îmi cer scuze că nu-i reţin numele de botez (Floriţa?). Văzând poza mi-am adus aminte de o întâmplare cu fiul ei. O poveste ce explică, oarecum, o tare a epocii trecute, mai bine zis, a epocii ocupaţiei bolşevice. A timpului când „frica de securitate” era într-adevăr ceva groaznic, dar care s-a transmis şi generaţiilor viitoare. Înainte de a trece la povestea-întâmplare cu băiatu’ rudei mele „de-a Flori” şi una cu Tudorel, copilul verişoarei mele, Rachiţa mătuşii Ileană a Baciului, Tudorel Pogăcean, îmi aduc aminte că şi eu, când eram mic, aveam acea teamă, dar nu „frica de securitate”, inexplicabilă atunci, ci o altă frică, că „vine duba neagră şi te ia”. Care era motivul fricii? Noi, familia mea, aveam patru iugăre compacte, o tablă, în Pădurice, sus aproape de păşunea ciumăfăienilor, (era propietatea în devălmăşie, comună, de păşune pentru oi, a satului Ciumăfaia) unde, e drept, rareori mergeam cu mama la sapă. Pe mine mă folosea mai mult să strâng frăguţe sau să merg după apă rece în alt hotar, numit chiar după izvor: Cirgăuaş. Mama mea, o româncă adevărată, acolo sus pe deal, cânta şi mă învăţa şi pe mine cântece patriotice, de la „Deşteaptă-te române”, „Trei culori”, „Sus în Munţii Ţebei” sau „Treceţi batalioane române Carpaţii” la horile lumeşti ale românilor ca, „Sus la crâşmă-n dealu’ mare”, pe versurile lui Octavian Goga sau alte doine triste. După ce era convinsă că mi-am însuşit cântecul, că pot să-l reproduc, îmi interzicea să-l cânt „în public”. Cum îmi spunea, mă atenţiona: ”Ai grijă copile să nu-l cânţi la şcoală, pe uliţă, că vine duba neagră şi te ia! Ai văzut cum l-a luat pe a mecanicului”. O ascultam pe mama nu cântam asemenea cântece. Personal, am văzut duba neagră, când trecea pe drumu’ ţării, ca ulterior să aflu că a fost luat Aurelu’ Mecanicului, numele real Bochiş Aurel. Nu ştiam eu cine sunt acei cu duba neagră, dar dacă mama mi-a spus că sunt „răi”, însemna că aşa este. Ulterior, după ce au plecat ocupanţii bolşevici şi s-a mai relaxat „vina de a fi român”, în ţara ta, unii au fost surprinşi că eu ştiam să cânt acele cântece, care încet, încet, prin Cenaclul lui Adrian Păunescu au pătruns în rândul românilor. Deci „teamă de securitate” era percepută încă de când abuzurile securităţii, condusă de alogeni, erau la cote maxime iar elita ţării era decimată prin lagărele şi temniţele grele. Ce era malefic, că aceasta stare s-a perpetuat şi după. O paranteză. Unchiul Ioan Lungu, frate mai mare a unchiului Todor Lungu, zis Todi, a Anei Lungu, zisă „Lunga”, de lângă Soroş, fost condamnat pentru că a luptat în război împotriva Uniunii Sovietice, aruncat în lagărele din Siberia şi Stepa Kalmucă, a scris două cărţi, pe care dacă le citeşti, spui că aşa ceva nu se poate întâmpla, dar totul era real. Şi asemenea oameni, care au povestit, după supraveţuire şi întoarcerea acasă, au creat o mare angoasă, teamă, de tot ce reprezintă bolşevism şi comunism, cu organele lor de represiune : partidul comunist şi securitatea. A amplificat „teama de securitate” în rândul românilor, de la mic la mare. O viaţă de suspiciune şi teamă. Securitatea – deşi se schimbase după 1966 – era percepută ca cel mai groaznic organ de represiune, de oprimare, de suprimare a drepturilor oamenilor, mult peste „aportul” PCR – care era „Forţa conducătoare în RSR” – conform Constituţiei din 1965. Această etichetă s-a menţinut până în decembrie 1989, şi culmea, şi după ’89, de „securitatea atotputernică”, utilizat ca fiind „răul perpetuu, care a contribuit la degradarea ţării”. Aparent m-am depărat de la povestea cu copilul lu’ lelea a Florii din poza pe facebook. Nu. Acum o descriu. Lelea avea un ficior, care prin anii ’70 îşi satisfăcea stagiul militar la Arad, la o unitate militară de muncă. Se ştie că acolo erau foşti condamnaţi pentru fapte penale, ţigani analfabeţi sau alţi urgisiţi ai soartei care munceau la calea ferată sau în construcţii industriale. Florea era şofer şi i se repartizase o basculată, muncea ca orice angajat; el nu era cu vreo pată, doar că la şantier era nevoie de şoferi. Aşa a ajuns el la o asemenea unitate. Cazarma era în apropiere de stadionul UTA. In vara aceea am fost pe acasă şi întâlnindu-mă cu mama băiatului, m-a rugat să-i duc un pachet cu mâncare. Normal, nu am refuzat-o. Am ajuns acasă iar a doua zi, de la serviciu, am dat un telefon la unitate. M-am prezentat – mi-am zis eu, ca să fiu mai oficial, să fiu ascultat – locotenentul Bochiş de la Securitate. La telefon era un subofiţer. Mi-a confirmat că soldatul Florea e la ei şi dar că revine doar pe la cinci seara că este pe şantier. Atunci l-am informat că la cinci voi fi la unitate, doresc să stau cu el de vorbă. M-am interesat şi cine este comandat. Era maiorul Colojoară, despre care am aflat în acea zi că este fratele cântăreţei de muzică populară bănăţeană Valeria Colojoară – pe care nu l-am cunoscut anterior. La cinci şi jumătate - apreciind că-i las timp să ajungă de pe şantier, să se spele, etc. – sunt la unitate. Mă întâmpină maiorul Colojoară. Mă prezint: -. Să trăiţi tovarăşe maior, sunt locotenentul ….. -. Lasă mă, că te cunosc! Şi învârtea o bâtă în mână, gen bassbal; şi tot bătea cu ea în palmă, în palma lui. Se opreşte şi dă mâna cu mine. -. Ştiţi tovarăşe maior, am venit să …. -. Ştiu, banditul ăsta, Florea, l-am băgat la izolare. -. Eu aş fi vrut să vorbesc cu el …. -. L-am lămurit eu, l-am pregătit cu asta! Şi bătea cu bâta în pama sa. Acum o să vorbească, vi l-am pregătit! Şi loveşte cu bâta într-un dulap de pe hol, în drum spre „camera de izolare”. -. Tovarăşe maior eu doar aş vrea să vorbesc …. -. Ţi-am spus, l-am pregătit, l-am bătut ca lumea, 10 minute, mie nu a vrut să-mi spună nimic! Dar spuneţi-mi ce a făcut? Că aici sunt doar bandiţi! -. Nu a făcut nimic – apuc eu să-i spun. În timp ce ajungem în încăperea de izolare, când mai loveşte odată cu bâta în masa la care stătea Florea, care ţâşnise în poziţia „drepţi”; lovitura produce un zgomot infernal încât şi eu şi soldatul ridicăm mâna dreaptă în dreptul capului, să ne apărăm. -. Cum nu a făcut? Spune banditule ce ai făcut? -. E rudă cu mine! Abia îmi deschid eu gura. -. Cum e rudă? Nu sunteţi de la Securitate? -. Ba da, dar Florea e nepotul meu! -. Eu a crezut că a făcut ceva contra securităţii, că ăştia sunt bandiţi, şi l-am pregătit puţin. Dar eu nu las urme! Şi începe să rândă ca un imbecil. -. Da mi-e rudă, de la mine de la Cluj. -. Bine că nu l-am bătut mai rău. Şi i se adresează: „Spune măi soldat, ai vreo rană, ceva rupt, zi!” -. Nu tovarăşe maior – spune soldatul Florea. -. Vezi, nu are nimic. Te las cu rudele tale şi îi dau 4 ore învoire. Şi pleacă, salutându-ne reciproc. Lui Florea i-am dat pachetul şi l-am scos în oraş câteva ore. * Vă mai relatez un episod, o poveste similară, cu Tudorel, copilul verişoarei mele, Rachiţa mătuşii Ileană a Baciului, Tudorel Pogăcean, a lui Gusti din Tonei (mutat în centrul comunei în casa dlui Tutilă Haralambie). Tudorel reuşise la admitere la şcoala profesională din Cluj, fără loc, la meseria de electricieni şi reaparaţii TV, parcă. La Arad mai rămăsese locuri neocupate. Şi cum admiterea se făcea pe ţară,Tudorel a optat pentru Arad. Era un copil cuminte, locuia la cămin, avea asigurate cazare-mâncare, dar fiind rude, îl invitam duminica să vină la masă la mine. Venea, dar destul de rar, motivând că a mers la meci, la alte activităţi cu colegii. Se întâmplă, că nu vine vreo trei săptămâni. Merg eu la şcoală, la biroul directorului Csegledi, un inginer ungur de treabă, foarte bun conducător de şcoală. Îi spun motivul vizitei şi prin secretară cheamă un pedagog. Ii spune: -. Uite, tovarăşu’ Vicaş, tovarăşul de la securitate vrea să stea de vorbă cu elevul Pogăcean Tudorel. Du-te şi adu-l aici. -. Am înţeles tovarăşu’ director. Eu rămân cu directorul şi vorbim discuţii. După vreo 15 minute, aud o bătaie vehementă în uşă, Csegledi zice da, şi intră pedagogul Vicaş, cu Tudorel de ureche. -. Aici e escrocul! Şi trăgea serios de urechea lui Tudorel! Uitaţi, i-am găsit şi ţigări, e cel mai indisciplinat! Noi rămânem blocaţi. Ne pune un pachet de Mărăşeşti cu câteva ţigări pe masă. Şi fără intervenţia noastră, Vecaş continuă către Tudorel: -. Acum ai încurcat-o, securitatea nu se joacă cu tine! Şi abia atunci îl lasă de ureche. Aş fi sărit la pedagog să-l pocnesc, care îmi agresa rudele, deşi era un tip solid, peste 1,85 m. Tac totuşi, dar intervine Csegledi: -. Bine pleacă, e nepotul tovarăşului locotenent. Bietul Tudorel, un copil firav, timid şi disciplinat, fusese bătut şi el din caza mea. Ulterior a mai venit la mine acasă şi mi-a spus că toţi se poartă bine cu el. * Vedeţi, doi oameni de profesii diferite, dar care înţelesese ei, de la nu ştiu cine, transmis oral, „din gură-n gură”, că securitatea bate, că pe oricine caută sau contactează securitatea trebuie să fi comis vreo faptă rea, ori contrară regimului. Aşa cum am relatat din experienţa mea, cu „duba neagră” de la începutul anilor 50, din timpuri destul de grele, abuzive, care au influenţat enorm percepţia; vreau să-i asigur pe consătenii mei, că deşi am fost şi eu ofiţer de informaţii, colonel, în Departamentul Securităţii Statului dar şi în Serviciul Român de Informaţii, niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am atins fizic de vreo persoană. Denigrările perpetue şi revanşa mediatică orchestrată de alte servicii străine şi agenţii lor din ţară, au influenţat enorm de negativ reputaţia foştilor colegi, sau mă rog, vizibilitatea publică a acestei profesii. Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Că fac o pledoarie pro domo. Dacă cineva a greşit, a comis vreo faptă penală, vreun abuz, eu susţin că trebuie pedepsiţi, oricne ar fi ei. Numai că orice faptă trebuie probată, o condamnare verbală, aşa „în genere”, este un act de răzbunare, revanşard şi denigrator.
Posted on: Sun, 17 Nov 2013 16:55:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015