Creaţie înscrisă în cadrul Concursului Naţional “Labirintul ficţiunii”, 2013 Cum a fost creată lumea zilelor noastre Parola: legământul tăcerii Ruxandra Negrea Vasilovici, clasa a VIII-a Era o vreme când nimic nu exista în lumea ce se întinde astăzi în faţa ochilor noştri. Totul era întunecos, singuratic, un spaţiu fără spaţiu, căci nu puteai zări, oricât te-ai fi chinuit, galaxii sau sisteme solare. Erau doar două stele gigantice care luminau întreg universul. Iar pe acele stele, se spune că exista viaţă. Dar ce spun eu viaţă? Erau fiinţe ce puteau, chiar, să-şi alcătuiască existenţa după bunul lor plac. Şi pentru ca totul să fie împlinit, pe o stea erau fiinţe care arătau şi gândeau într-un fel, iar pe cealaltă, fiinţe total opuse. Astfel, primul astru găzduia pe cineva ce nu se înfăţişa, dragii mei, ca oamenii pe care îi vedem trecând astăzi pe stradă sau ca extratereştrii verzi şi uscaţi propovăduiţi de imaginaţia noastră (sau nu...?). Erau fiinţe preistorice, dacă e să ne gândim la istorie ca la o memorie a noastră, muritorii de rând, dar mult mai avansate decât tehnologia existentă acum. Pe cealaltă stea îşi trăiau eternitatea fiinţe nu tocmai inteligente, iar ca aspect – asemănătoare roboţilor. Pentru ca viaţa să meargă înainte în lumea asta de marionete, un mare păpuşar le trasa directive fiecăruia după posibilităţi întru binele comun. Cele două stele îşi găsiseră loc pe întinderea nemişcată tocmai în colţuri opuse. Pe vremea aceea până şi universul era mai colţuros. Una dintre stele se numea Soare, iar cealaltă Sistem, iar locuitorii nu ştiau, se pare, unii de existenţa celorlalţi. Asta nu pentru că ar fi fost ignoranţi, însuşire creată mai târziu, cu mari eforturi. Ci pentru că veşnicia lor îi dezvăţase de ceea ce astăzi numim „curiozitate”. În univers, nu era timpul împărţit în milenii, secole, decenii, ani, luni, zile, ore sau minute. Existau doar cadrane. Un cadran era format din douăsprezece ore actuale, deci o zi avea două cadrane. Decadranele erau de fapt zilele aşa cum le măsurăm astăzi, un decadran având două cadrane. În primul cadran dintr-un decadran oarecare, o gaură neagră a atras, însă, cele două stele in mijlocul universului şi cât ai zice „inteligenţă” a dispărut. La un semn nevăzut, cele două stele s-au izbit şi au explodat formând în timp o galaxie plină de viaţă şi speranţă – Calea Lactee. Dar să nu uit să vă spun! Eternitatea e eternitate. Nu piere atât de uşor. Şi fiinţele de pe ceea ce fusese cândva Soare au început a se lua la ceartă cu cele de pe Sistem (căci supravieţuiseră, ca tot ceea ce nu cunoaşte moarte) legat de numele ce ar fi trebuit să-l primească noua lume. -Ar fi mai bine ca aceste planete şi steaua minunată din mijloc să se numească Sistem! au spus unii cu gândul la reţeaua de fire invizibile care îi lega într-o altă vreme. -Nu înţelegem de ce Sistem şi nu Soare! Voi credeţi că în noua organizare a lumii supunerea orbească va avea câştig de cauză? Vă înşelaţi! CIP-uri implantate în organul vostru coordonator vă limitează orice urmă de iniţiativă! Asta vă doriţi să contruim aici? Astfel a început şi existenţa unei noi planete. Cu negocieri interminabile, revolte aspre şi bătăi de cap. - Ce-ar fi dacă am numi planetele ce au in mijloc soarele chiar...SISTEM SOLAR? se auzi atunci semnalul timid al unui proaspăt „roboţel” ce-şi scurtcircuitase structura internă când se atinse de o moleculă de ceva lichid, incolor şi inodor. - Genial!!! Imediat ce terminăm treaba aici trebuie să-ţi cercetăm avaria! Cred că tocmai s-a născut o nouă fiinţă! Acum trebuie, totuşi, să mai dăm un nume planetelor ce se rotesc destul de organizat pentru nişte începători în acest sistem solar. - Să scriem pe stânci numele noastre şi apoi să alegem opt. Vor fi numele planetelor. Ce spuneţi? Cele opt nume alese de sorţi au fost Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto. Zice lumea că s-ar mai certa, încă, pe seama numărului de planete, dar cine ştie? Stâncile pe care fuseseră scrise acele străvechi nume au rămas singurele mărturii ale unui prim război. Dar înfruntarea nu a luat sfârşit. Fiinţele Soarelui au invocat atunci forţele cereşti pentru a câştiga lupta în care se aruncaseră, pentru supremaţie. Şi au făcut cele mai vechi ritualuri de invocare a ploii. După multe zile de potop, pe Terra, planeta pe care îşi găsiseră sălaş, s-au format mările şi oceanele. Pentru a întoarce victoria în favoarea lor, fiinţele de pe Sistem au invocat puterile zeităţilor. Au ridicat pământul în diferite locuri şi la anumite nivele de altitudine. Astfel şi-au înălţat suflarea formele de relief - munţii, dealurile, podişurile şi câmpiile. Fiind destul de puţin graţioasă alăturarea apei cu pământul, toţi au fost de acord să le despartă şi aşa s-au format continentele. Toate, însă, aveau nevoie de cineva care să-şi bucure privirea pe întinderile blânde ale noii planete. Accidentul „roboţelului” cu molecula de apă oferi străbunilor soluţia salvatoare. Căci CIP-urile implantate în capetele strămoşilor de pe Sistem nu erau altceva decât mici molecule ale corpul omenesc. Iar inteligenţa – o particulă din circumvoluţiunile creierului. Timpul eternităţii trecuse. Vechile fiinţe s-au retras încetul cu încetul de pe Terra în oaza lor de infinit din cosmosul îndepărtat, lăsând omul pradă limitelor sale. După veacuri, oamenii au găsit stâncile rămase de la cele mai vechi fiinţe, au descifrat numele scrise pe ele şi au respectat dorinţa acestora. O ultimă dorinţă a celor de la început. Un început care a oferit omului sfârşitul. A învăţat să le accepte, iar între timp...să trăiască. Cu inteligenţa fiinţelor Soarelui, nevoia de semeni a celor de pe Sistem, creator şi marionetă, răzvrătit şi supus, omul se poartă prin lume legănat de amintiri grandioase. De atunci, multe nu s-au schimbat în structura internă a fiinţelor terestre. Există ceva care tinde către eternitate şi în fiinţa umană. Măcar şi faptul că nu se prea schimbă... Şi totuşi, din motive necunoscute, câteva conexiuni neuronale s-au atrofiat. La un moment dat amintirea aceea a veşniciei s-a zbătut cumplit în fiinţa fragilă. Un sistem de autoapărare s-a activat pentru a-l putea păstra activ în colivia sa. Ce-i mai rămâne? Imaginaţia este limita de care fiinţa umană nu poate trece. Este apogeul lumii văzute. Piramide, explozibil, electricitate, calculator, facebook, toate au avut un început. Dar cum a fost să trăieşti cadran după cadran fără să le mai ţii socoteala? Ce s-a întâmplat cu Marele Păpuşar al celor de pe Sistem după ce soarele lor a fost atras de gaura neagră? Mai călătoreşte, poate, în căutarea supuşilor, uscat de dorul lor. Va recunoaşte într-un târziu umbra celor de altădată în muritorii de pe Terra ce umblă grăbiţi să-şi folosească secundele cu folos.
Posted on: Sun, 08 Sep 2013 06:16:39 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015