Cu toţii am simţit, măcar o dată, că inima noastră se sfâşie... Cu toţii am dat, măcar o dată, o bucăţică din inima noastră unei persoane speciale... Nu-i aşa că orice inimă, chiar şi în cea mai adâncă decădere, păstrează o scânteie luminoasă, ce o face să fie cea mai frumoasă inimă din lume? Iată o poveste cu tâlc ce vine să întărească ideea că o inimă perfectă nu poate fi comparată cu una ce a iubit, a pierdut şi apoi s-a frânt... Pe străzile unui mic orăşel, într-o bună zi, un tânăr susţinea sus şi tare că are cea mai frumoasă inimă din întreaga vale locuită de oameni. Un grup imens de oameni s-a adunat în jurul lui şi cu toţii au început să-i admire inima pe care o vedeau perfectă. Ea nu avea niciun defect, nici măcar un semn. Da, cu toţii au fost de acord : era cea mai frumoasă inimă pe care o văzuseră vreodată. Simţindu-se mai mândru ca oricând, tânărul bărbat a început să se laude şi mai mult cu inima lui fără de defect. Dintr-o dată, un bătrân a ieşit din mulţime, a făcut un pas în faţă şi i-a spus tânărului: - Vezi tu, inima ta nu e nici pe departe la fel de frumoasă ca a mea. Atunci, toţi oamenii din mulţime şi tânărul şi-au îndreptat privirile spre inima bătrânului. Aceasta bătea puternic, însă era plină de cicatrice. Avea locuri în care “bucăţile” iniţiale fuseseră înlocuite cu altele ce nu se potriveau foarte bine şi îi stricau forma. De fapt, în unele locuri erau “bucăţi” întregi ce lipseau ori scobituri deloc plăcute ... Nu aveai cum să nu rămâi impresionat în faţa bătrânului cu o inimă atât de peticită. Oamenii l-au întrebat atunci: - Cum poţi să spui că inima ta e mai frumoasă? Văzând “starea” în care ajunsese inima bătrânului, tânărul a replicat râzând: - Cred că glumeşti! Compară inima mea perfectă cu inima ta, care arată ca un amestec de răni şi lacrimi. - Da, i-a replicat bătrânul, a ta arată perfect, dar nu aş schimba-o niciodată cu inima mea. Vezi tu, fiecare cicatrice reprezintă pe cineva căreia i-am dat dragostea mea – am rupt o bucăţică din inima mea şi i-am dat-o unei persoane iubite, iar de cele mai multe ori şi ea mi-a dat o bucată din inima ei, pe care o puneam în scobitura lăsată în inimă. Însă pentru că piesele nu se potriveau perfect, am câteva margini neşflefuite aşa cum trebuie, pe care însă le preţuiesc, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o. S-a întâmplat de câteva ori să dau bucăţele din inima mea şi să nu primesc nimic în schimb. Aşa am rămas cu scobiturile. A da iubirea ta cuiva, înseamnă a risca. Deşi scobiturile mă dor, ele rămân mereu acolo, amintindu-mi de dragostea pe care o port anumitor oameni şi sper în continuare, că într-o bună zi, ei se vor întoarce pentru a umple aceste spaţii goale. Am răbdare şi aştept. Acum înţelegi în ce constă frumuseţea inimii mele? Tânărul se uită tăcut la bătrânul care povestea. Lacrimile îi curgeau pe obraz. Şi-a făcut curaj şi,cu mâinile tremurânde, şi-a smuls din inima lui perfectă şi frumoasă o bucăţică pe care i-a oferit-o bătrânului. Bătrânul şi-a luat “darul”, l-a pus în inima lui şi apoi a smuls o bucată din inima sa plină de cicatrice şi a pus-o în golul rănit din inima tânărului. Se potrivea în acel loc, însă nu perfect. Tânărul şi-a privit propria inimă care nu mai arăta perfect, însă era mai frumoasă ca niciodată, deoarece acum păstra în ea iubirea bătrânului. Cei doi s-au îmbrăţişat şi au părăsit locul întâmplării unul alături de celălalt...
Posted on: Sun, 11 Aug 2013 15:36:36 +0000