Cu vreo zece ani în urmă, doi prieteni foarte buni, soţ şi soţie, ne-au propus mie şi iubitei mele de-atunci să mergem împreună într-o vacanţă, în Bulgaria. Cu maşina lor, că era mai mare. OK, minunat, le-am dat banii, s-au ocupat ei de vouchere, a rămas să vină să ne ia în dimineaţa plecării, noi n-aveam decât să coborâm cu boccelele în faţa blocului. Abia aşteptam! Când au frânat la scară, m-am urcat în spate şi era să fac şi infarct, şi crimă în acelaşi timp, în sensul că m-am aşezat pe un copil. Am ţipat de zici că mă muşcase şarpele cu clopoţei. Atunci am văzut: ăştia luaseră şi cele două mlădiţe ale familiei cu dânşii, o fetiţă de 7 ani şi un băieţel de 5. Poftim? Ce facem cu ei acolo? Păi hai să vă spun ce-am făcut: n-am ratat niciun magazin de jucării, dacă vreţi să ştiţi cât costă orice răhăţiş pentru copii în Varna, vă spun mai repede decât Google. La un moment dat, după ce văzusem mai multe trenuleţe decât un impiegat de mişcare, am şoptit că eu şi sotia mea am dori un traseu oleacă separat de al lor, să mai vedem şi noi un muzeu, un magazin de stofă, un copăcel. După care ne puteam reîntâlni la cină, într-un restaurant unde, evident, trebuia să zâmbim amuzaţi atunci când ăla mic vărsa pe masă paharul cu nectar. Prietenii au gâjâit un ”mda” şi ne-am despărţit pentru o oră şi 32 de minute. Seara, la masă, am crezut că între timp şi-au pus colagen în buze, aveau nişte boturi ca nişte calcani infectaţi cu ceva. Bineînţeles, se supăraseră că noi doi am mai vrut să vedem în Bulgaria şi altceva decât jucării. Seara a continuat feeric. Noi eram rupţi de foame, dar aşteptam puietul să decidă ce mănâncă. Până atunci, mă-sa îl tot uşuia pe chelner, spunându-i că încă nu ne-am hotărât. Fetiţa voia să termine mai întâi un joc pe telefon şi deci era foarte ocupată, iar băiatul spunea ”nu” la orice-i propunea tac-su din meniu. N-am mai auzit atâtea ”nu”-uri de la filmele cu anchete penale. Mai aveam puţin şi mâncam scobitori cu sare, că erau la îndemână. Într-un târziu, au făcut marea alegere: aveau să mănânce cu toţii şniţel cu cartofi prăjiţi. Pentru această decizie majoră, aşteptaserăm un ceas jumate. Eu şi a mea comandaserăm paste, respectiv pizza. Pastele mele erau cu sos, ciuperci, bucăţele de pui şi o mânuţă de copil. Lăbuţa odorului era numai în farfuria mea – nu mult, doar până la cot. Se servea cu ce era mai bun, în timp ce maică-sa râdea şi-l aplauda. Taică-su a zis, formal, ”nţîţî, nu-i frumos”, dar îşi vedea mai departe de farfuria lui, băgase cornul în ea, fericit că fiu-său cotrobăie în castroanele altor familii. Dacă era el în locul meu, îmi lua copilul de moţ, îl lăsa la uşa orfelinatului şi singura favoare pe care i-ar fi făcut-o era să-i agaţe de cur un bilet în limba bulgară, ca să ştie ăia ce-i cu el. Oricum, când puştiulică a terminat de forat în pastele mele, a trecut la pizza lui nevasta-mea. A scobit în ea şi trebuie să admit că are ochi de ceasornicar, a ales de-acolo tot ce era mai arătos. La final, pizza arăta de zici că pocniserăm petarde-n farfurie. Tac-su şi mă-sa au jucat cabotin rolul părinţilor intrigaţi de atitudinea puiului, dar în acest timp rânjeau, erau mândri de el. Mânca-l-ar tata, azi scurmă după sălămior, mâine scurmă după diamante, logic. Am plătit nemţeşte, deşi iubita mea mâncase numai coaja de la pizza (şi aia plină de sucul pe care-l turna ăla mic pe ea, în generozitatea lui nemăsurată). A fost un concediu ratat. Copilaşii au făcut legea, cu toţii ne-am dus unde-au vrut ei, când au vrut ei, dacă au vrut ei. Altfel, se supărau foc mami şi tati, se uitau la noi ca la nişte fiinţe care la micul dejun comandă cotlet de copil la proţap.
Posted on: Thu, 18 Jul 2013 01:28:57 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015