Cum a pustnicit şi a aflat părintele Cleopa ziua de Duminică 101 ani de la naşterea marelui duhovnic de la Sihăstria Nu pot să spun că l-am cunoscut pe părintele Cleopa. Doar l-am zărit o singură dată, când, bolnav şi ostenit, se grăbea cu o rară dârzenie să iasă în faţa chiliei unde o mulţime de credincioşi aşteptau cu sufletul la gură să-l asculte vorbind. Cine crede şi se laudă că l-a văzut pe părintele Cleopa nu ştie ce spune. Pe părintele îl puteai vedea numai acolo unde voia el să se arate, în uşa bordeiului de sub Piciorul Crucii sau la chilia din livada Sihăstriei, aşa cum apărea el după slujba vecerniei - impunător, ca un împărat al simplităţii. Încins cu brâu lat de lână şi cu pieptar moldovenesc pe umeri, umplea zările cu prezenţa sa, în timp ce vocea lui de tunet transforma într-o singură clipă asprimea într-o mângâiere, atunci când le spunea oamenilor, cu un regret de moldovean hâtru şi blajin: "Dacă aş putea, v-aş lua pe toţi în traistă şi v-aş duce în Rai". Adevărul este că pe părintele Cleopa nu trebuia să-l cauţi nicicum. Te găsea el. Te alegea din mulţime şi îţi turna în suflet un dor nelămurit să iei calea Sihăstriei. Acolo, în livada mânăstirii, puteai să-l aştepţi o oră, trei zile sau mai mult. Niciodată însă nu plecai fără să-ţi primeşti răsplata. Mai devreme sau mai târziu, părintele apărea în pragul chiliei - simplu, neclintit, memorabil, revărsând asupra mulţimii cuvintele lui neaşteptate, năucitoare: "Ia să-mi spuneţi mie unde eraţi voi cu 100 de ani în urmă? Să-mi spuneţi acum, repede! Să vedem... Dar unde o să fiţi peste 100 de ani? Vedeţi că nu stiţi nici unde eraţi, nici unde mergeţi?... Să cugetăm deci la cele sfinte şi să nu uităm niciodată pe cei trei mari duhovnici care ne pot mântui: Dreapta Credinţă, Smerita Smerenie şi Sfânta Simplitate". Pe părintele Ilie Cleopa era suficient să-l vezi doar o dată. Imaginea lui îţi rămânea imprimată pe retină pentru tot restul vieţii, dimpreună cu dorinţa să revii, să-i stai aproape. Să auzi ce spune şi să respiri acelaşi aer pe care îl respira şi el. Indiferent cine erai şi ce păcate ai fi tras după tine, lângă părintele te simţeai mai bun, mai uşor, mai aproape de Dumnezeu. Lângă părintele, totul îţi părea lesne, uşor, elementar, limpede şi fără pic de îndoială. Dintr-o singură despicătură a gândului, părintele simplifica tot - de la încâlcelile lumeşti, până la complicate şi subtile probleme teologice, încât, de multe ori, aveai impresia că în locul lui vorbeau chiar Apostolii din catapeteasmă. * Abia acum, în aceste vremuri tulburi şi pline de ispite, ne dăm seama cât de important a fost părintele pentru liniştea şi credinţa noastră. Abia acum, când părintele s-a mutat la cele sfinte, începem să vedem şi să înţelegem că toate cărţile şi evocările noastre nu duc, de fapt, nicăieri. Amintirile despre părintele Cleopa rămân mereu într-un minunat şi prelung început. În căutarea Duminicii şi a Liturghiei cosmice Cum a pustnicit şi a aflat părintele Cleopa ziua de Duminică Mai avem încă multe de aflat despre părintele, despre cum ţinea aprins şirul de candele pe peretele de la Răsărit, lângă altarul de icoane, şi, sub pat, păstra întreaga lui agoniseală de călugăr neclintit: sumanul, traista şi bâta cu care, vreme de nouă ani, a păstorit oile mânăstirii şi a absolvit singur cele mai înalte studii teologice, citind cu nesaţ Filocaliile sau observând mersul şi alcătuirea firii, foşnetul păsărilor de seară şi cuminţenia copacilor din jur, pe care avea grijă să-i alinte cu nume inspirate chiar de unduirea şi forma lor - care stufoşi, care drepţi, care singuratici, meditativi sau trişti, ca nişte sălcii. Uneori, când nu mai putea să rabde întrebările şi iscodirile insistente ale oamenilor, se refugia în livada din spatele mânăstirii. Trăgea aer în piept şi rămânea nemişcat, un timp. Privea în jur şi asculta cum creşte iarba şi cum copacii discută între ei. Părintele Cleopa le ştia limba. O învăţase în cea mai grea perioadă a vieţii sale - cei şase ani de prigoană comunistă, petrecuţi departe, în inima pădurii bucovinene de la Piatra Tăieturii, unde, împreună cu prietenul său, părintele Arsenie Papacioc, săpase un gropan umed şi răcoros, chiar la rădăcina unei brădănci uriaşe. E perioada când, hăituit de oamenii Securităţii, părintele s-a trezit deodată încercat de o tulburare mai dureroasă şi mai grea decât teama de a fi prins şi aruncat pe nedrept în temniţa comunistă. Era îngrijorarea difuză, rea şi sâcâitoare a gândului că, rupt fiind de lume, va pierde noţiunea timpului; că se va sălbătici şi va încurca rânduiala zilelor - acel calendar fără de care nu ar mai fi fost nicicum posibilă aflarea Duminicii, aflarea Liturghiei şi, mai ales, pregătirea Paştilor din Postul cel Mare, cu suita sa minunată de cântece, canoane şi denii luminate în nădejdea Învierii. Aşa cum s-a petrecut ea, scena în care părintele a aflat ziua de Duminică, trebuie să fi fost apoteotică şi copleşitoare. Scenă de Pateric sau de icoană bizantină, în care părintele stă singur sub o ploaie înceată şi fără oprire, ce i se prelinge prin haine, pe păr şi pe obraji. Nu-i este frig şi nici foame. În pustnicie, simţurile auzului se subţiază, în timp ce foamea şi setea se sting miraculos, stârnind o inexplicabilă şi minunată linişte sufletească. În pustnicie, nu auzi decât ce este important - ritmul sacadat al ploii şi bătăile molcome ale inimii. Nu auzi şi nu simţi decât ce trebuie şi-ţi este de folos. Cu hainele jilave, mirosind puternic a humă, părintele încă se mai gândeşte că e ostatic în groapă, ca profetul Ieremia, din Vechiul Testament. Suferă de frig şi continuă să strige după ajutor de la Dumnezeu, simţind că în pădure timpul îşi pierde treptat măsura şi lungul şir de zile, când, deodată, se întâmplă ceva minunat. Pe crengile copacilor din preajma bordeiului observă că se aşează nişte păsări. Observă că, brusc, pădurea se trezeşte la viaţă. Întrecându-se în zboruri rapide şi în triluri, păsările se adună în jurul altarului improvizat sub brădancă şi, într-o armonie aproape cosmică, imensul copac prinde a se îmbrăca în veşminte vii şi multicolore de vrăbii, rândunele, ulii, bufniţe, ciori, codobaturi şi mierle. Jos, de jur împrejurul copacului imens, fără ceartă sau război, încep să apară şi alte animale. La început, se iţeşte un şoricel de pădure, singur şi vioi. Apoi, îi urmează spaima pădurii, lupul, iar lângă el vine un urs şi, ceva mai departe, un cerb cu trei căprioare, o veveriţă şi o vulpe - spectacol ce îl face pe părintele să cadă în genunchi şi să se cutremure de emoţie. Cu o simplitate de neegalat, Dumnezeu îi arăta frumuseţea zilei de Duminică. Frumuseţea Liturghiei şi a împăcării celeste între toate făpturile pădurii, de jur-împrejurul celui care se roagă şi invocă pogorârea Duhului Sfânt. La Piatra Tăieturii, părintele Cleopa a devenit preotul păsărelelor, pentru tot restul vieţii. Preot al copacilor şi al paingului, pe care, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, îl admira pentru tăcerea lui înţeleaptă, pentru răbdarea cu care ştia să-şi ţeasă pânza lui atât de uşoară şi delicată. Nu a făcut minuni de vindecare, asemenea Cuviosului Ilarion Argatu şi nu a proorocit, asemenea stareţului Daniil de la Rarău. Nu a scris opere teologice înalte, ca Dumitru Stăniloae, şi nici nu a pictat biserici, ca părintele Sofian Boghiu. Arhimandritul Ilie Cleopa doar a vorbit oamenilor şi a încreştinat păsările pădurii, săvârşind slujba Liturghiei pentru rândunici şi ulii, ciute şi mistreţi, iepuri şi vulpi - alăturate toate în acelaşi loc, fără pic de ură sau de vrăjmăşie între ele. Trăind ani la rând printre animale sălbatice, marele Cleopa a luat aminte şi a înţeles că limba pădurii nu e nici grea şi nici complicată. Important e să stai nemişcat şi să asculţi. Până la urmă, înţelegi. Fiecare animal e bun la ceva şi are o poveste a lui să-ţi spună. Cu zâmbetul pe buze, părintele îşi amintea cum o căprioară, scurmând cu copita într-un loc, i-a descoperit o rădăcină de ferigă, care l-a salvat de scorbut şi anemie; un viezure l-a îndemnat să guste şi să se sature cu nicoreţii care creşteau sub frunzele unui tufan bătrân, iar un erete l-a salvat de securişti, anunţându-l cu glas ascuţit despre sosirea lor. Cei şase ani petrecuţi în groapa întunecată şi mucedă de la Piatra Tăieturii nu l-au sălbăticit, cum se temea el. Dimpotrivă, l-au întărit în iubire, făcându-l să trăiască, la modul cel mai real, acea stare adamică de împăcare cu întreaga creaţie - de la furnici la păsări şi animale răpitoare, asemenea Sfântului Francisc, de care l-au legat, biografic vorbind, multe şi ciudate asemănări: amândoi au fost la început dispreţuiţi de oameni (lui Francisc i se spunea idiota, iar lui Cleopa, prostul de la oi) şi tot amândoi au reuşit să îmblânzească printr-o simplă rugăciune un animal fioros şi însetat de sânge - lupul din Gubbio sau ursul râncău (mâncător de oameni) de la Poiana Tăieturii. Altcumva, în sihăstririle lui (trei la număr), părintele Cleopa a trecut prin multe greutăţi şi ispite. Dincolo de bucuria rugăciunii şi neuitatul spectacol al împăcării animalelor, părintele s-a trezit, la un moment dat, că retrăieşte cuvânt cu cuvânt "Plângerile lui Ieremia", în ziua în care a izbucnit din senin o ploaie apocaliptică, de credea, împreună cu fratele lui de pustnicie, părintele Arsenie Papacioc, că nu va mai fi posibil să scape cu viaţă. Deci, cei doi părinţi stăteau în bordeiul lor şi priveau îngroziţi cum apa deja le ajunsese până la brâu, încât au trebuit să iasă afară, gândind că sunt pierduţi; că va trece cineva prin preajmă şi, astfel, li se va descoperi ascunzătoarea, când, deodată, părintele Papacioc a venit cu ideea: "Ce-ar fi, frate Cleopa, să strigăm amândoi la Dumnezeu?". Şi asta au făcut - au strigat disperaţi, implorând întărire şi ajutor de la Dumnezeu, pentru ca în clipa imediat următoare să se producă minunea şi un grup de oameni să apară printre copaci, făcându-le semne prieteneşti şi pline de bucurie: "Gata, părinţilor! Veniţi, că s-a dat amnistie pentru cei care au fost condamnaţi politic". Era primăvara lui 1964 - o primăvară care i-a salvat pe mulţi de la moarte... Purtaţi pe braţe de săteni, cei doi duhovnici au coborât în vale, la Dorna, şi apoi s-a dus fiecare la mânăstirea lui. Părintele Papacioc a luat-o spre Turnu, iar părintele Cleopa a ajuns la Sihăstria, dar nu singur, ci însoţit de un întreg "trib" de vrăbii. Aceleaşi păsări de care nu se va mai despărţi niciodată. Există chiar o fotografie din acea perioadă, când părintele, "îmbrăcat" cu o mantie de vrăbii, râde fericit. Râde, cum puţini oameni l-au văzut vreodată râzând - din toată inima. Fugea de lume, ieşind în întâmpinarea ei Cum spuneam, pe părintele Cleopa l-am zărit o singură dată, când, bolnav şi ostenit, se grăbea cu o rară dârzenie să iasă în faţa chiliei şi să vorbească în faţa mulţimii de credincioşi. De cum am ajuns la Sihăstria, ucenicul părintelui (Cleopa cel Mic) m-a avertizat că părintele e bolnav, obosit, fără vlagă. Chiar dacă oamenii ştiau asta, am văzut cum lumea continua să tragă de el. Continua să-i ceară să iasă în faţa chiliei, să-i atingă straiele şi să-i sărute mâna. De cele mai multe ori, arhimandritul Ilie Cleopa ieşea mereu în întâmpinarea oamenilor, iar când nu mai putea, se aşeza pe un scăunel în faţa cerdacului şi ţinea cuvânt despre Dumnezeu şi credinţă, despre tâlcuirea Scripturilor şi imensa virtute creştină a răbdării, neuitând niciodată să-şi îndese pe umeri cojoaca grea a umilinţei, atunci când se făcea pe sine fie Moş Putregai, fie prostul de la oi. Se făcea anume aşa, ca tu să iei seama şi, oprindu-te la vreme, să nu-l arunci în ispita slavei deşarte, numindu-l după cum se obişnuieşte, naiv sau cu emfază pravoslavnică: Sfânt, Sfinţit, Preacuvios. Cine a stat un timp în preajma lui a văzut că părintele era în stare să fie orice: ţăran, filosof, teolog sau poet - dimpreună sau pe rând, aşa cum mergea cursul discuţiei şi omul din faţa lui aştepta să se întâmple. Orice puteai discuta cu el - mai puţin întâmplări despre sine, despre încercările şi aspra pustnicie prin care trecuse, urmărit fiind de Securitate. Când venea vorba despre călugăria lui, despre bucuriile şi încercările monahale pe care le-a trăit de-a lungul timpului, părintele se făcea mic, devenea mohorât şi aspru, retrăgându-se puţin speriat în spatele unui zid de pândă şi tăcere duhovnicească. Nu-l puteai preamări sub nicio formă, căci se supăra cumplit. Nu-i puteai aduce laude, oricât de meritate ar fi fost ele. Slava şi vorbele măreţe erau jignire pentru părintele. Abia se abţinea să te întrerupă din vorbă şi să te întrebe de-a dreptul cine te-a trimis. Cine ţi-a dat misiunea să-i strici liniştea şi rostul rugăciunii, ispitindu-l cu gânduri care nu-i aparţin. La un moment dat, fără niciun efort din partea lui, părintele ajunsese atât de vestit, încât oamenii veneau la el ca la un obiectiv turistic, în autocare şi grupuri organizate. Renumele lui devenise atât de mare, încât nici chiar el nu-l mai putea duce pe umerii lui obosiţi de boală şi îndelungă priveghere. Vorbea tunător despre răbdare şi smerenie, dar, în sinea lui, suferea cumplit, lăsându-se în fiecare zi crucificat de curiozitatea şi insistenţa oamenilor de a-l vedea şi de a-i pune întrebări - unele din ele stupide sau de o rară naivitate. Părintele trebuia să răspundă la toate, fără să supere pe cineva şi, în egală măsură, fără să încalce cu nimic adevărul. Neclintit şi atent, trebuia să pândească orice urmă de ispitire sau posibilă sminteală abătută asupra lui. Erau momentele de maximă încordare - momente de luptă sufletească aprigă, când se schimba la faţă şi, aproape strigând, le cerea oamenilor să nu se uite la el ca la un prooroc sau înger înaripat al lui Dumnezeu. Bătea cu ciomagul lui de păstor în pământ şi repeta că e doar om simplu şi păcătos; că are 14 operaţii şi, în curând, va muri sărac şi fără fală, aşa cum moare orice om trecător pe acest pământ. Voia părintele să-i zguduie puţin pe oameni şi să le deschidă ochii. Nu el trebuia să fie important, ci cuvântul lui Dumnezeu. Nu el era drumul. Rostul lui era doar să-l arate, aşa cum putea el mai bine şi cum învăţase singur, din cei câţiva ani de prigoană şi însingurare în munţii Neamţului sau ai Bucovinei; în Râpa lui Coroi sau la Piatra Tăieturii. * Ultimii paşi A fost mare părintele Cleopa. Abia acum, când nu mai este printre noi, ne dăm seama cât de important a fost pentru liniştea şi credinţa noastră, constatând cu mirare că, oricât de puţin am stat la uşa chiliei lui, încă îl mai aşteptăm să iasă în cerdac să ne vorbească. Încă ne mai este dor de glasul lui tunător, cu care ne cerea să fim copii ascultători şi să intrăm în straiţa lui de cioban, pentru a ne duce pe toţi la Rai, la viaţa cea veşnică şi adevărată. Trecerea timpului nu l-a atins cu nimic. Să nu-l dăm uitării. Să-i pomenim mereu numele şi să-l căutăm, când avem ocazia, la chilia lui din livada Sihăstriei sau într-o carte. Chiar şi acum, părintele are încă multe să ne spună. Cuvinte puternice şi memorabile. Cuvinte spuse simplu şi direct, pe neuitata lui "limbă de ţărână", despre Dumnezeu, despre dragoste şi răbdare. Cât mai multă şi statornică răbdare.
Posted on: Fri, 09 Aug 2013 21:57:25 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015