Când am plecat nu mai conta. Lăsasem acolo totul. Pe mine. Era ca şi cum sufletul se ridică încet şi vede cum trupul moare. Aşa am simţit atunci când te-am lăsat în urmă. Restul, a fost poveste. Poveste despre cum mi-am crucificat fluturii şi am ucis dragostea legându-mă de ea doar prin tine. Tu, în toţi anii aceştia însă ai fost doar o iluzie. Iluzia mea. În rest, ai fost bărbat. Dar şi aşa, te-am iubit. Apoi, am început să crucific stări. Timp. Cel mai greu mi-a fost cu inima. Nebuna. Indiferent cum o ţintuiam ea tot vroia să zboare. Nu conta cum se rupea. Nu conta în câte. Se aduna murmurându-te pe nume, iar şi iar! Aşa, ai devenit tu şi numai tu rugăciunea mea. Nu de zi. Nu de seară. Rugăciunea mea de viaţă. Doar rostindu-te mai puteam face un pas. Şi încă un pas. Nu mai conta câţi au fost. Câţi vor fi. Dureau ca naiba toţi. Unii de neputinţă. Alţii de încleştare. Iar cei mai mulţi de singurătate. Aveam atâtea suflete şi nici unul al meu. Şi atunci cu ultimă zvâcnire mai făceam un pas. Parcă trăgeam toţi morţii după mine şi în toţi doar eu. Mi-am pus parastase şi am băut singură la fiecare clipă, zi, săptămână şi an mort în care nu mai încetam să mor. La ultimul, ai apărut tu. Lăsasem acolo totul. Pe mine. Era ca şi cum sufletul se ridică încet şi vede cum trupul prinde din nou viaţă!!! Aşa am simţit atunci când te-am regăsit. Restul, a fost poveste. Nici nu mai contează cum s-a adunat apoi inima de peste tot de unde o împrăştiasem. Cum a refăcut tot puzzel-ul vieţii. A pus din nou fiecare bătaie cu tine la locul ei. Fiecare vis. Fiecare sărut nesărutat. Fiecare mângâiere şi noapte de dragoste ce n-a fost încă. Dar le-a refăcut. Pe toate. Cum probabil a refăcut mereu drumul către tine ştiind, crezând că viaţa se poate naşte pentru a doua oară. Şi mi-e dor. Din clipa în care ţi-am revăzut chipul, zâmbetul..mi-e dor! Şi îmi va fi de ar fi să trăiesc o mie de vieţi. Mi-e dor de tine când umblu, când stau, când fac mâncare, când spăl, când scriu, când aud vântul şi ploaia, când îmi înfăşor mâinile în jurul meu seara înainte să adorm...păcălindu-mă mereu şi mereu ca un copil mic că eşti tu, până când uit, lacrimile seacă şi...adorm!!! Ştii cum sunt copiii aceia cărora le e teamă să adormă noaptea fără lumină? Şi oricâte veioze le aprinzi lor le este mereu teamă? Şi adorm mici în sufletele lor? Şi plângând? Aşa sunt eu! Îmi e mereu teamă! Mereu teamă! Că lumina se va stinge. Că braţele nu mă vor mai cuprinde. Că glasul se va auzi tot mai îndepărtat. Îmi va fi teamă până în clipa în care vei veni! Te-am trăit iluzie. Te aştept bărbat. Bărbatul meu în carne şi oase. Omul meu de la capătul tuturor gândurilor mele. Clipele mele răstignite şi viaţa mea netrăită. Şi aş mai putea scrie. Ce vreau să spun este că toate astea eşti tu. Mă înţelegi acum? Îmi va fi dor de tine şi când mă vei iubi şi când mă vei ţine în braţe, pentru că atâta amar de vreme am fost o jumătate de om, o jumătate de suflet, iar acum când sunt întreagă vreau să umplu fiecare gol cu tine...din tine! Ce pot să spun mai mult de atât să înţelegi? Poate doar citatul de azi...să mor ar fi mult mai uşor decât să nu te am! Mi-e dor...dor de crapă pietrele, dor de plânge cerul, dor de se rupe sufletul, iar asta nu trece decât cu...TINE, iubirea mea!!!! youtube/watch?v=ohC7o_PPPtY&list=RD02Og97x3ZaKLw
Posted on: Tue, 16 Jul 2013 23:20:50 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015