"Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că indiferent de luptele care se dau în afara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos și curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile și să nu primesc pe oricine înăuntru. Mi-am și notat această idee într-unul dintre primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului am uitat sfatul lui. Așa că, am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă, m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de aceia care ar putea da buzna, intrând cu răutăți după ei, cu interese proprii și fără niciun sentiment frumos. Pentru ca au fost oameni care au năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni și „te iubesc”-uri pline de ipocrizie. Alții au intrat aducând noroi după ei, obligându-mă să fac mult timp curat în urma lor. Iar atunci când au plecat au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun și mai frumos, lăsându-mă săracă și singură. Au fost și oameni cu care am comunicat într-un fel ridicol, ținându-i afară, în fața ușii sufletului meu, pentru că mi-a fost teamă să le permit să între. Și de multe ori am greșit. Pe alții i-am rugat să intre atunci când m-am simțit prea singură. Și astfel castelul meu a fost vizitat de fel și fel de oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni sinceri și oameni falși. Oameni care au contat și simpli trecători, care nu au lăsat nicio urmă și nicio amintire. Unii au rămas în castel, alții au plecat, unii au fugit, iar câțiva au promis că se vor întoarce. Unii dintre cei care au plecat au lăsat mărturii ale trecerii lor prin castelul meu: dor, regrete, dezamăgiri, întrebări fără răspuns, lacrimi și dureri. Foarte puțini au lăsat ceva frumos și bun: amintiri frumoase, lecții prețioase și iubire. Fiindcă au fost prea puțini cei care m-au iubit cu adevărat. Cu toate acestea am trăit mai multe povești de iubire. Pentru că iubirea oferă fel și fel de povești. Sunt povești frumoase, trecătoare, amăgitoare, menite doar să ne ofere experiențe, lecții, amintiri. Sunt povești care ne aduc atâta dezamăgire, încât ne fac să nu mai credem în iubire, să nu ne-o mai dorim și să ne condamnăm la singurătate. Sunt povești de iubire care ne vindecă de răni lăsate de iubiri trecătoare și care ne fac să cunoaștem iubirea adevărată; sunt povești de iubire după care regretăm, întrebându-ne mereu „cum ar fi fost dacă...?”; sunt povești de iubire în care numai unul iubește, sperând că va fi la rându-i iubit înapoi; sunt povești de iubire scurte, care se transformă cu timpul în prietenii frumoase. Mai sunt și povești de iubire care există numai în visele noastre, poate pentru că iubirea nu ne este împărtășită de celălalt, sau poate pentru că destinul nu vrea să ne permită să trăim acea poveste. Și mai sunt povești de iubire pe care, în sufletul nostru, le trăim mult timp după ce acestea s-au terminat. Nicio poveste nu seamănă una cu cealaltă, ciar dacă toate au în comun iubirea. Din fiecare învățăm ceva, altceva, despre noi înșine, despre oameni, despre viață sau lipsa ei. Și după fiecare poveste, deși nu mereu ne schimbăm, mereu ne reinventăm. Devenim mai naivi sau mai realiști, mai curajoși sau mai temători, mai încrezători sau mai sceptici, mai buni sau mai răi, mai calzi sau mai reci, iar într-un final ne regăsim. Fiecare dintre poveștile mele de iubire m-a învățat ceva. Am învățat să aștept, să pierd, să iert și chiar și să urăsc. Am învățat să renunt, să mă prefac, să mint, să mă mint, să înșel, să mă înșel... Am învățat că a aștepta după alții înseamnă timp pierdut și amânări inutile. Am învățat că nu are rost să mă zbat să fac parte dintr-o viață în care nu sunt dorită și nici să rămân în locuri unde nu mai am niciun rost. Am învățat să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește și să fac diferența între cei care mă iubesc și cei care doar mă folosesc. Am învățat că rațiunea nu poate fi mereu în consens cu inima și că ambele pot fi supuse rătăcirilor. Am învățat să respect și să accept alegerile celorlalți, chiar dacă acestea îmi influențează viața și îmi răstoarnă universul. Am învățat că iubirea nu trebuie păzită. Am învățat că nu merită să plâng după oamenii care nu m-au iubit și care m-au abandonat. Că aceia care m-au însoțit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decât niște umbre, care doar m-au privat de soare... Am învățat că responsabilă pentru toate evenimentele care conturează mai mult sau mai puţin viaţa unui om, este iubirea. Că fericirea dar şi toată nefericirea, durerile şi bucuriile, momentele de extaz precum şi decăderile, iluziile şi praful ce rămâne uneori în urma lor, transformarea și statornicia care definesc viața sunt controlate într-un mod haotic de iubire și de modul în care noi, oamenii, ne abandonăm ei. Pentru că oamenii nu pot trăi fără iubire și nu sunt meniți să fie singuri. Pentru că oricât de împliniți ar fi în plan familial, social, profesional, material, sau din orice alt aspect care banalizează existența umană, nu pot fi compleți fără un suflet alături. Uneori în goana după iubire aceștia ajung în impasuri și sunt forțați să facă alegeri care de multe ori îi poartă pe căi și mai pline de disperare. Mulți dintre ei, însă, nu realizează importanța și valoarea unui suflet pereche, alături de care să împartă pământul, aerul, orizontul și viața și preferă să se arunce orbește în povești de iubire incerte. Pentru că iubirea nu este rațională și nu putem alege pe cine să iubim. Pentru că la capătul tuturor luptelor interioare între inimă și rațiune, inima este cea care ia decizia finală. Priveam jocul zglobiu al luminițelor din brad și mă gândeam la trecut și la oameni de care îmi era dor. Robert dormea adânc și pentru că nu îmi era somn, am luat încet jurnalul ca să îmi scriu gândurile." - See more at: irinab/p/fluturi.html#sthash.BflcNnrL.dpuf
Posted on: Thu, 01 Aug 2013 15:47:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015