Când nu gândim – povestea E-urilor Cereţi unui prieten din Australia să vă citească pe Skype ce scrie pe spatele pungii lui de chipşi. La fel, daţi un buzz cuiva aflat în Brazilia şi în China şi cereţi acelaşi lucru: să vă numere E-urile de pe cele mai junk foods. Încheiaţi cu un ultim apel prietenesc în SUA şi Canada. Acum număraţi E-urile. Ţineţi-vă bine: oricât aţi căuta pe rafturile celor mai ieftine magazine cu obiecte de mâncat din ţările de mai sus, plus orice ţară din Africa, America de sud, America Centrală, Asia, Oceania şi Australia, numărul mediu al E-urilor pe care le veţi descoperi ca aditive alimentare în orice produs este 0. Repet: zero. Întrebaţi pe orice stradă din România, pe oricine din România, şi veţi afla - cu mici variaţii - că E-urile sunt nişte otrăvuri care se pun în mâncăruri ca să le oprească putrezirea şi să le dea gust bun. A, şi să ne otrăvească pe toţi ca să dăm bani mulţi la medici să ne vindecăm, căci E-urile sunt marea şmecherie a marilor corporaţii producătoare de medicamente ca să ne omoare şi să ne ia toţi banii. Proporţia cu care veţi obţine acest răspuns este puţin sub 100%. E-urile se numesc „E”-uri pentru că sunt un standard european. Dacă s-ar fi creat în SUA, probabil că s-ar fi numit „US”-uri, iar dacă s-ar fi inventat in Australia, sigur ar fi fost etichetate ca fiind „AUS”-uri. E-urile există numai în Europa. „E” înseamnă Europa. Oare Uniunea Europeană este o conspiraţie mondială a celorlalte continente, menită să ne ucidă încet pe toţi pentru ca ceilalţi să vină să ne ia munţii, fluviile, holdele, banii şi femeile? Nicidecum. E-urile sunt coduri de aditivi alimentari standardizaţi de către European Food Safety Authority, pe scurt EFSA, o agenţie a Uniunii Europene care se ocupă cu tot ceea ce ţine de siguranţa hranei umane şi animaliere din frumosul nostru continent. Pe banii noştri şi la cererea celor pe care îi alegem din 4 în 4 ani în consiliul Europei, această agenţie se străduieşte să testeze toate substanţele din lume pe care producătorii de alimente şi nutreţuri vor să le folosească în Europa. Nici musca nu trece necontrolată. EFSA este un site pe care românii nu se obosesc să-l acceseze. Este despre sănătate, despre norme de respectat în agricultură, despre cercetări în domeniul vitaminelor, despre cum trebuie hrăniţi pruncii. Nu conţine nicio cruciadă în care să te înrolezi, niciun război la care trebuie neapărat să semnezi o petiţie, nimic spectaculos. Sănătate, normalitate, standarde europene. Foarte plictisitor. Nimic de împărţit cu alţii pe facebook. EFSA s-a născut în ianuarie 2002 şi are sediul în Parma, Italia. Ea a preluat o iniţiativă europeană începută în 1962 privind standardizarea coloranţilor alimentari, completată în 1964 cu conservanţi alimentari, extinsă în 1970 şi 1974 cu antioxidanţi, respectiv emulsifianţi, stabilizatori, întăritori şi gelifianţi. Ştiu că mulţi dintre voi citiţi lista de mai sus asfel: „otravă – otravă – otravă şi otravă”. Zâmbiţi acum, relaxaţi-vă putin, pentru că urmează ceva destul de greu de digerat. EFSA a creat o listă de 1500 de substanţe codificate de la E 100 la E 1599. Acestea sunt E-urile. Majoritatea au trecut testele de siguranţă, iar o minoritate aşteaptă încă să treacă vama calităţii. Unele au trecut chiar Atlanticul, devenind standard de calitate pentru SUA. Pe scurt, „E”-urile sunt cele mai înalte standarde de calitate alimentară create vreodată pe planeta Pământ. Exact opusul unei otrăvi. Tot ce nu poate fi standardizat E – „E” de la Europa, reiau – s-a dovedit a nu putea lua viza de consum în Europa, a nu fi foarte sănătos pentru cetăţenii europeni. Ce facem noi în România? Simplu: verificăm etichetele să nu fie prea multe E-uri în ele. Am cunoscut pe cineva care, atunci când se afla în supermarket lua un produs, se uita atentă la ingrediente şi număra E-urile: dacă erau mai mult de 3, punea produsul la loc pe raft. Din cu totul alte motive, am luat-o de soţie. Am profitat de situaţie şi i-am explicat următoarele: Într-o ţară ca a noastră, cu sistemul de valori în refacere, oamenii se sperie şi de umbra lor. Una din cele mai frecvente spaime este aceea de a fi înşelat. Când poţi fi înşelat? Cand plăteşti ceva, fireşte. Speriaţi de multitudinea de informaţii pe care trebuiau să le înveţe într-un ritm imposibil, românii, pe drept cuvânt, s-au speriat de tot felul de reguli, de produse, de legi şi de directive. Evident, şi de codurile europene. Repet, până strivesc corola de minuni a lumii: E-urile există doar în Europa, „E stands for Europe”, ca să nu mai avem discuţii. Sperietura a creat legenda urbană a otrăvirii cu bună ştiinţă a oamenilor şi românii – mari salvatori ai planetei, se ştier - au devenit experţi în a detecta cele mai cancerigene E-uri, cele mai ucigaşe şi dădătoare de tumori. Suntem campioni internetici internaţionali la inventarea celor mai năstruşnice poveşti despre „E”-uri. Consecinţa? Ei bine, comercianţii au început să vină cu produse din afara Uniunii Europene care – Minune! – nu mai aveau niciun „E” în compoziţie, erau curate, libere de otrăvurile din Codex Alimentarius, doar cu ceva glutamaţi şi fosfaţi. Şi putin benzoat de potasiu. Şi un strop de metabisulfit de sodiu. Şi alte tot felul de substanţe care i-ar albi la faţă pe toţi lucrătorii EFSA. Dar fără urmă de „E”-uri. Realitatea e puţin alta. Aceste substanţe nu puteau trece de filtrele UE, de standardul „E”. Desigur, şi în Europa există, de exemplu, glutamat de sodiu – E 261 – pe care chinezii adoră să îl presare peste orice mâncare, pentru cunoscători fiind chiar gustul de „chinezesc” – dar glutamatul european trebuie să treacă nişte teste, de reziduuri, de cenuşă, de cloraţi etc., teste pe care glutamatul de sodiu dintr-un produs ne-european nu-l poate trece, pentru ca glutamatul lor e făcut în fabrici cu mult mai puţine pretenţii de calitate decât cele din Europa. Dar ce contează? „E”-uri sa nu fie. Dacă cineva ar avea timp să urmarească naşterea fobiei „E”-urilor, ar descoperi surprins că în anii 90 nu existau discuţii despre aşa ceva. Toxicitatea „E”-urilor a fost inventată după introducerea monedei Euro în circulaţie (1 ianuarie 2002). Ea este, practic, o formă de euro-scepticism, cel mai des întâlnită în ţările europene foste comuniste. Să revenim la produsele lipsite de „E”-uri care au început să intre pe piaţa românească. Luate de val, autorităţile române au dat undă verde acestor produse fals-eco. EFSA nu stă cu biciul standardelor pe ţările intrate ultimele în uniune. Suntem direct responsabili de ceea ce ne facem cu mâna noastră. Suntem liberi să consumăm produsele care respectă standardele la care ne-am aliniat, şi cum noi considerăm că un produs african sau sud-american fără „E”-uri e mai sănătos – când de fapt este exact contrariul – îl comercializăm mândri că am mai pus odată cu botul pe labe fiara capitalist-conspiraţionistă care ne vrea răul cu orice preţ. Foarte bine. Dezastrul de-abia acum se pregăteşte. Toate multinaţionalele româneşti au început să accepte isteria. Substanţe europene obişnuite, precum E 260, acidul acetic, sau E 290 - dioxidul de carbon, sau E 300 - acidul ascorbic (vitamina C) şi tot aşa sunt scrise în clar, să nu sperie. Problema este că dacă scrii „acid ascorbic” ca să nu scrii E 300, deşi tu ai certificat de calitate E, îi permiţi unui producător anonim să intre pe piaţa ta cu produse conţinând acid ascorbic - ca şi tine, nu? – dar care nu şi-a luat viză de Europa pentru aditivul folosit, care nu e acreditat „E”. Incredibil, dar adevărat: suntem pe punctul în care multinaţionalele ce produc produse alimentare, din cauza psihozei colective, să valideze desfiinţarea celui mai înalt standard de calitate alimentară din lume – E-ul. (În treacăt fie spus, cam acesta ar fi adevăratul motiv pentru care noi nu vom avea curând dreptul să intrăm în spatiul Shenghen: pentru că suntem capabili să sabotăm din interior orice rigoare europeană.) Ce se va întâmpla? Păi „E”-ul va fi otravă sine qua non şi nimeni nu va mai accepta produse nici cu un singur „E” în compoziţie. Adevăratele otrăvuri vor fi amnistiate pentru că sunt non-„E”-uri şi vor pătrunde în organismele noastre. Probabil în vreo zece ani vor apărea într-adevăr probleme de sănătate, iar poate în 20 de ani primii morţi. Oricum, în acel moment vor fi mulţi iremediabil atinşi de o cronicizare a consumului de conservanţi şi aditivi alimentari cu standarde de calitate de secol XIX. În 10 – 20 de ani, dacă nu m-ar fi cunoscut, soţia mea ar fi fost absolut fericită la shopping-ul alimentar, constatând lipsa „E”-urilor de pe toate produsele alimentare. Vom muri puţin, dar vom muri fericiţi că am luptat cu succes împotriva insidioaselor otrăvuri pe care Europa vrea să ni le bage pe gât cu de-a sila. Când nu gândeşti, ai totuşi şansa să fii fericit chiar şi dintr-o tâmpenie.
Posted on: Fri, 29 Nov 2013 07:37:53 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015