DORA Cand stateam in munti am incercat timp de doua luni si jumatate sa contribui la reintegrarea unei tinere in mediul asta social (asa cum e el) de care se rupsese aproape total si era la un pas de sinucidere (inconstienta). Atunci mi-am dat seama ca ea, eu si toti ceilalti cu care relationam in acea perioada puteam controla gandul insa cu o LIMITA: aceea care avea legatura cu primii ani de viata, cu intamplarile marcante din viata fiecaruia dintre noi, cu aspectul fizic, educatia etc. Am constatat placut surprins ca pacea si impacarea cu sine vine doar cand ai descoperit ca gandesti ceea ce esti si ce ai si ca orice gand autoimpus este o fortare care te poate amagi o perioada scurta dupa care cazi intr-o nefericire mai mare. Am ales sa ii vorbesc despre urateniile vietii. O chema Dora. Faceam trasee in munte si apreciam impreuna linistea, brazilor, limpezimea apei, impozanta stancii, dar in acelasi timp ii inoculam, punand-o in joaca sa ia pozitia dreapta a bradului si sa stea nemiscata, ba chiar ma incordam si-o puneam sa se catere pe umerii mei, eu fiind stanca. Ne "prosteam" imbinand utilul cu placutul deoarece aveam un plan pe care ea nu-l banuia (dupa vreo cateva zile petrecute impreuna in Ardeal mi-a cerut sa n-o las sa moara) si chiar uitase cum a debutat relatia noastra. O invatam zi de zi sa fie brad, apa si stanca. Seara langa soba vorbeam despre toate evenimentele neplacute din viata noastra, ne-ntrebam reciproc ce suntem, ce vrem si ce putem, apoi ca un raspuns la Creatie am hotarat ca la intrebarile depre trecut si cele despre viitor sa raspunda bradul, apa si stanca din noi, iar pe noi sa nu ne preocupe decat prezentul. Ultimele doua saptamani de vara ne completam reciproc si devenisem invincibili. In cabanuta noastra din creierii muntilor traiam impreuna cele mai frumoase clipe dinaintea separarii ce avea sa urmeze... (...) Raraita mea a scris o carte. Acum locuieste intr-o alta tara si are un copil de doi ani. Mi-a citit prin telefon, in romaneste, desigur ( cartea este publicata in limba engleza) un scurt pasaj dintr-un capitol intim, in care spunea ca ea este "un fel de El" si stie ca va veni o zi cand se va catara pe umerii lui, ca va dormi in partea dinspre peretele cabanei, "dusa in brate ca in seara in care mi-a potolit hohotele de plans si in care am vazut cum arata iubirea, asa cum vezi cu ochii o culoare, un peisaj, un om". Incepusem sa rad la telefon, la fel si ea, dar a continuat sa-mi citeasca: "cand am inceput sa curg, sa-mi fac albie, nu si-a dat seama nicio clipa ca indiferent pe unde as ocoli, el e marea mea cea mare". (...) Fragment din TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE iunie 2012
Posted on: Tue, 13 Aug 2013 21:29:22 +0000