DUMNEZEU A MURIT ÎN BĂRĂGAN VICTOR ACIOCÎRLĂNOAIEI 4.„DUŞMANII POPORULUI” Fusese o noapte călduroasă. Cele două geamuri erau închise. Dinspre tindă venea un firişor de aer proaspăt de afară, prin uşa întredeschisă şi care nu se închidea niciodată. În cameră era linişte. Doar sforăitul monoton al fratelui meu, Mircea, se revărsa ca o barieră protectoare asupra celor şapte fiinţe aflate sub stăpânirea atotputernicului Morfeu. Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. (Luca 2:14) Desigur, nimeni dintre noi nu putea bănui cât de dramatic se vor succeda evenimentele peste câteva momente. Pentru că nu aveam perne pe care să ne punem capetele în timpul somnului, mama improvizase nişte căpătâie din saci de iută. A tăiat sacul de iută în jumătate, pe lungimea lui, apoi l-a cusut la loc aşa cum fusese înainte, doar că acum era mai strâmt. Ne-a trimis pe câmp şi am adus paie de pe mirişte, rămase în urma combinelor, le-a îndesat în sac fără să rezulte cocoloaşe, le-a bătut puternic cu palma spre a nu fi prea bombate, a cusut apoi sacul la gură cu un ac mare şi... gata perna! Mircea şi Lică (Vasile), fraţii mei mai mari, erau posesorii unei jumătăţi de sac, iar eu cu Radu (Sandu), fratele meu mai mic decât mine, împărţeam cealaltă jumătate din perna care a rezultat prin operaţiunea chirurgicală de înjumătăţire a sacului iniţial întreg. Pentru a nu dormi cu faţa direct pe faţa zgrunţuroasă a sacului, mama a căutat o fâşie de molton pe care a însăilat-o pe „faţa” sacului aşa încât acum aveam fiecare dintre noi o pernă. Mircea cu Lică şi eu cu Sandu. Mai rămâneau mama, sora noastră Ţuki (Oltea), şi fratele nostru mezin, Bebi (Florin). Pentru sora mea, mama s-a întrecut pe sine, realizând o pernuţă de care Ţuki s-a îndrăgostit imediat. În ceea ce-l priveşte pe Bebi, el era prea mic: încă dormea la sânul mamei. Înspre peretele dinspre curte dormeam noi, cei patru fraţi mai mari: Mircea, Lică, Titi şi Sandu. Căpătâiele noastre erau aşezate lângă perete, iar noi eram cu picioarele spre interiorul camerei. Spre geamurile dinspre uliţă, la mijloc, era o măsuţă anemică din lemn, pe suprafaţa căreia se găseau o lampă de gaz şi o cutie de chibrituri. Spaţiul dintre măsuţă şi peretele dinspre spatele casei era ocupat de mama, cu sora mea şi fratele meu mai mic. Paturi nu aveam, aşa că am confecţionat trei saltele din pături umplute cu paie. Le spuneam păiere. Acesta era „tabloul” pe care îl ofereau nişte copii dormind nevinovaţi şi liniştiţi lângă mama lor. Ca la comandă, cei trei militari au renunţat să mai privească în cameră şi s-au îndepărtat atât de contrariaţi de cele văzute, încât în primele momente au rămas fără grai. Într-un târziu, unul dintre militari, cel căruia i se spunea „Neamţul”, nu ştiu din ce motiv, s-a adresat caporalului: – Tovarăşe caporal, permiteţi-mi să raportez! – Zi, măi Neamţule, ce ai? – Tovarăşe caporal, ce fel de „criminali” sunt ăştia, când aici văd copii de şcoală şi de grădiniţă? Eu nu înţeleg... – Văd, mă, tu crezi că-s chior? Ce zici?!? – Şi-apoi... ni s-a spus că-s chiaburi şi bogătaşi. Dar nenorociţii ăştia dorm pe jos, n-au nici măcar paturi, tovarăşe capo... – Vorba, Neamţule! Nai voie să vorbeşti în front! Ordinul se execută, nu se discută, ai înţeles? – Înţeles, să trăiţi! Adevărul e că întrebările Neamţului au declanşat şi în sufletul caporalului exact aceleaşi nedumeriri: – De ce, Doamne? Îs nişte copii! Abia nişte copii. Cu ce-au greşit? Cum pot fi ăştia nişte „criminali”?? Dar primise un ordin pe care trebuia să-l ducă la îndeplinire fără comentarii. Nu-i era permis să aibă opinii sau să emită consideraţii de natură umanistă sau creştin-ortodoxă. Ei erau simpli executanţi ai unui ordin inuman pe care nu-l înţelegeau, nu-l acceptau, dar erau puşi într-o situaţie fără ieşire. Erau nişte roboţi care îndeplineau automat comenzile primite. Atâta tot. S-a apropiat de uşa care, de fapt, era deschisă şi a ordonat cu voce tare: – Hei! Gata cu somnul! Treziţi-vă! Acestea fiind zise, au deschis larg uşa care dădea în tindă, au intrat şi au bătut la uşa camerei unde dormeam. Mama, când a auzit bătăile în uşă şi strigătele caporalului, a întrebat mai mult moartă decât vie: – Cine-i? Cine-i acolo? Cine sunteţi? – Doamnă, avem ordin să vă ducem la gară. Mai multe nu ştim. Trebuie să fim acolo într-o oră. Grăbiţi-vă! Îmbrăcaţi-vă, luaţi-vă nişte haine, nişte aşternuturi, ceva de mâncare şi apă de băut. Vă rog să vă grăbiţi şi să vă încadraţi în timp. Nu mă puneţi într-o situaţie delicată... Clar? Au avut bunul simţ şi au ieşit afară, în curte, unde şi-au aprins câte o ţigară. Fumau şi dialogau: – Ce să-şi ia amărâţii ăştia, mă, ce să-şi ia? Tu n-ai văzut pe ce dormeau? N-ai văzut cu ce pături se acopereau? – Aşa-i, mă. Sărăcie lucie. – Oare unde i-o fi ducând? – Cine ştie... În timp ce militarii purtau acest dialog, impresionaţi de ce le-a fost dat să vadă, mama încerca să-şi revină din spaimă, să se concentreze asupra a ceea ce avea de făcut de acum înainte şi, mai ales, încerca să ne insufle nouă calmul de care aveam nevoie pentru a ne îmbrăca şi a lua fiecare câteva lucruri pe care ni le dădea în grijă. – Mircea, tu eşti cel mai mare, ai grijă de sora ta. Lică, tu ia perna şi pătura voastră. Titi, tu la fel. Radule, tu ia oliţa pentru fratele tău, Bebi. Mircea, ţine traista asta în care avem nişte pâine, un cuţit şi puţină sare. Lică şi Titi, luaţi cele două sticle cu apă. Mama îşi revenise, săraca, şi acum era tot femeia puternică şi bătăioasă, gata să lupte pentru copiii ei, pentru familia ei. – Gata? întrebă caporalul în timp ce mama ieşea pentru ultima dată din căsuţa care ne adăpostise câţiva ani de zile. – Gata, răspunse mama mai mult în şoaptă. La gard, înainte de a ieşi în uliţă, de mama s-a apropiat o femeie cu pâine. – Ţine, Rozalie, să mânce pruncii tăi. Aibă-vă Dumnezeu în pază! – Mulţumesc, nană Floare, bogdaproste!
Posted on: Tue, 01 Oct 2013 01:19:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015