De mână cu Domnul - duminică 04 aug. 2013 (Dana Parascineţ, Bistriţa, Transilvania Nord) Căutaţi pe Domnul şi sprijinul Lui; căutaţi necurmat faţa Lui. (1 Cronici 16:11) În scurgerea rectilinie a zilelor, un gând mi-a schimbat radical cursul liniştit al vieţii. Perioada de acomodare cu noul statut de angajat m-a determinat să-mi consum întreaga atenţie şi energie în vederea perfecţionării personale. Timpul s-a scurs nemilos, iar retribuţia primită pentru munca depusă a rămas aceeaşi. De câteva zile eram indecisă: să mişc sau să nu mişc din loc obişnuinţa şi liniştea? Decizia a fost ca şi luată în momentul în care m-am apucat să scriu propriul C.V. Mi-am propus să ofer pe hârtia albă o imagine impecabilă a propriei persoane. Nu a fost uşor. Dar a doua zi m-am repezit cu încredere la toate locurile pe care le ştiam ca fiind posibile pentru mine. Zâmbitoare, încrezătoare şi atentă la abordare, am sperat că voi primi un răspuns pozitiv, Dar ... nimic. Zilele săptămânii treceau şi ofertele nu se iveau. Departe de a mă descuraja, am luat telefonul în mână şi am început să accesez reţeaua de prieteni, convinsă fiind că, prin argumentaţia mea, îi voi convinge pe toţi de cât de îndreptăţită sunt să obţin un serviciu cu o leafă mai mare. În cele din urmă, epuizată şi demoralizată, m-am trezit în genunchi, cerându-I lui Dumnezeu să mă înţeleagă. Oare, nu merit un salariu mai mare? Un răspuns în depărtare se auzea printre suspine: "Tu ai un loc de muncă." M-am hotărât să fac ceea ce-mi era cel mai greu. Pe patronii mei nu i-am abordat. Dacă atitudinea lor faţă de cererea mea va fi pozitivă? Ziua următoare am încercat în fraze simple, puţine şi scurte să-mi spun durerea. Am primit un răspuns diplomat: până la sfârşitul lunii vei avea răspunsul. Trebuia să aştept în tăcere ajutorul Domnului. Complementar acestei atitudini, o nouă speranţă s-a ivit odată cu readucerea aminte a întrebării retorice: "Ce faci atunci când simţi că Dumnezeu se află la mii de kilometri depărtare de tine?" Mi s-au părut luni, nu zile perioada în care am aşteptat răspunsul. Un întreg şir de sentimente mi-a colorat viaţa. De la nerăbdare, tristeţe, murmurare m-am trezit scufundată în ruşine, regret faţă de Dumnezeul meu. Am acceptat cu greu faptul că hotărârea este a Lui, fie că vorbim de alegere sau timp. Mă regăseam în atelierul lui Dumnezeu. Tatăl ceresc modela deprinderile, sentimentele şi neliniştea mea. Fragmentat iniţial, apoi tot mai clar, am început să pricep că Dumnezeu trebuie să-Şi facă lucrarea, iar noi suntem chemaţi să ne lăsăm isteţimea în mâna Lui. Oferta ce mi-a fost propusă a depăşit aşteptările mele. Am ajuns în punctul de a recunoaşte faptul că Dumnezeu mai avea nevoie de mine în locul acela.
Posted on: Sun, 04 Aug 2013 09:12:39 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015